O tânără a purtat colierul mamei sale la un interviu de angajare, dar când șeful i-a văzut gâtul, a încremenit, fără cuvinte

— Unde ai găsit acel colier? — a întrebat el brusc, întrerupând-o.

Luana a clipit surprinsă, dar a răspuns calm:

— Era al mamei mele adoptive, Margareta. L-am purtat azi ca să-mi poarte noroc.

Henry s-a ridicat lent din spatele biroului, privind colierul cu o intensitate dureroasă. S-a apropiat, dar s-a oprit la o distanță decentă.

— Acel colier… nu e doar o bijuterie. E unic. L-am dăruit cuiva cu mult timp în urmă. Era… era iubita mea. A dispărut brusc. Fără urmă.

Luana a simțit un gol în stomac.

— Mama mea adoptivă nu a vorbit niciodată prea mult despre trecutul ei. Spunea doar că viața nu a fost blândă cu ea.

Henry și-a trecut mâna prin păr, vizibil tulburat.

— Cum a ajuns la tine? Spune-mi tot ce știi. Vreau să știu dacă… dacă Margareta este… Veronica.

Luana a înghețat. Acesta era numele trecut în actul ei de adopție. Veronica.

— Veronica? Acesta era numele ei înainte… înainte să mă adopte.

Un moment de tăcere s-a lăsat peste birou.

Henry și-a îndreptat umerii și a spus, aproape șoptit:

— Atunci tu… tu ești fiica ei?

Ochii lui Luana s-au umplut de lacrimi.

— Nu sunt sigură. Dar… am simțit mereu că în jurul ei era ceva nespus.

Henry a respirat adânc, apoi a spus cu voce fermă:

— Luana, interviul s-a încheiat. Ești angajată. Dar mai mult decât atât, trebuie să aflu adevărul. Dacă ești cine cred eu că ești, atunci între noi există o legătură mult mai profundă decât o funcție în companie.

Și, fără să spună mai mult, Henry a deschis un sertar și a scos o fotografie veche… Cu el și cu o tânără care purta același colier. Luana a simțit cum trecutul, prezentul și viitorul i se amestecă într-o singură clipă.

Dar povestea abia începea.