Am auzit un bărbat în restaurantul meu făcându-și mama să plângă

S-a lăsat o liniște grea în restaurant, de parcă până și lingurile oprise clinchetul în farfurii. Privirile tuturor erau ațintite spre noi, iar fiul, cu obrajii îmbujorați, părea prins pe faptă ca un copil care tocmai stricase ceva.

— Știi, i-am spus, nu cred că îți dai seama ce comoară ai lângă tine. Femeia asta nu e doar mama ta, e omul care a stat nopți nedormite lângă tine, care a renunțat la haine noi ca tu să ai ghete de iarnă, care a pus ultima bucată de pâine pe masă în farfuria ta. Și acum, tu îți permiți să ridici tonul la ea în fața străinilor?

Ochii bătrânei se umpluseră din nou de lacrimi, dar de data asta erau lacrimi amestecate cu uimire și recunoștință. Mâinile îi tremurau ușor pe brațele scaunului cu rotile.

— La noi, în România, i-am spus, există un obicei. Când intră mama în cameră, te ridici în picioare. Nu contează câți ani ai. Și dacă mama îți greșește cu ceva, o ierți înainte să-și ceară scuze. Pentru că, atunci când o pierzi, nu există drum înapoi.

Bărbatul își coborâse privirea, jucându-se cu șervetul din mâini. Atmosfera devenise grea, dar plină de un respect mut.

— Știi ce o să facem acum? am continuat eu, cu o voce mai domoală. O să-i iei mâna mamei tale, o să-i spui că îți pare rău și o să terminați masa asta împreună. Dar nu în liniște, ci cu povești. Îmi vei spune ce îți plăcea să mănânci când erai mic, iar eu mă voi ocupa să primiți exact asta din partea casei.

Pentru o clipă, părea că vrea să riposteze, dar privirea femeii l-a dezarmat. A întins mâna, a prins-o pe a ei și, cu vocea tremurândă, a șoptit:

— Iartă-mă, mamă… Nu știu ce-a fost în capul meu.

Ea a zâmbit ușor, așa cum doar mamele știu să o facă, cu acea iertare instantanee care vindecă răni adânci.

Am făcut semn chelnerului, iar în scurt timp masa lor s-a umplut cu sarmale aburinde, pâine proaspătă și un cozonac cald la final — nu doar mâncare, ci amintiri din copilărie.

Oamenii din restaurant au început să-și vadă de mesele lor, dar simțeam cum atmosfera se schimbase. Nu mai era doar un local unde se servea mâncare, ci un loc unde cineva își recăpătase respectul pentru propria mamă.

Când au plecat, bătrâna mi-a prins mâna și a spus încet:

— Să-ți binecuvânteze Dumnezeu sufletul, dragul meu.

Și în ochii ei, pentru o clipă, am văzut chipul mamei mele. Atunci am știut că nu făcusem doar dreptate, ci readusesem o legătură pe care bărbatul acela era la un pas să o piardă pentru totdeauna.