În ultima vreme, soția mea, Teresa, devenise… distantă

În prag stătea o femeie în vârstă, cu părul alb prins într-un coc mic, cu ochii umezi și blânzi, care m-au privit cu mirare.

— Pot să vă ajut, dragul meu? a întrebat ea, cu o voce caldă.

Mă așteptam la orice, mai puțin la asta. M-am uitat peste umărul ei, căutând silueta Teresei. Am văzut-o, așezată pe un scaun, ținând mâna unei fete slabe, palide, întinsă pe o canapea.

— Ce se întâmplă aici? am întrebat, cu voce tremurată.

Teresa s-a ridicat și a venit spre mine. În ochii ei nu era vinovăție, ci lacrimi.
— Îmi pare rău că nu ți-am spus. E sora mea vitregă, Maria. Nu am mai văzut-o de ani buni… A fost diagnosticată cu o boală gravă și nu are pe nimeni. În fiecare seară vin să o ajut să mănânce, să îi fac curat, să-i țin companie.

Am simțit cum rușinea îmi arde obrajii. M-am uitat la fata aceea fragilă, care zâmbea slab spre mine, și m-am simțit mic.

Bătrâna din prag, mama Mariei, a spus încet:
— Teresa e un înger pentru noi. Fără ea, nu știu cum ne-am descurca.

Am intrat, iar încăperea mirosea a ceai de tei și pâine proaspăt scoasă din cuptor. Am stat cu ele, ascultând povești din copilăria Teresei, amintiri cu livezi de meri, cu mers la cules de prune pentru magiun, cu veri petrecuți la țară. Am râs, am plâns și am simțit cum între noi se topește tot zidul ridicat în ultimele luni.

Când am plecat, am strâns-o pe Teresa în brațe.
— Îmi pare rău că am crezut… altceva. De acum încolo, vin cu tine.

Ea a zâmbit, iar în ochii ei am văzut din nou femeia pe care o iubisem de la început: caldă, puternică și bună. Și am știut că, indiferent cât de grea ne-ar fi viața, inimile noastre vor rămâne unite.

Uneori, suspiciunea ne orbește, dar adevărul… adevărul poate vindeca tot.