Soțul ei nu știa că camera din casă încă era pornită când ea a plecat la serviciu

…acum se simțea mică.

Mică și trădată.

Ca și cum toată viața ei fusese construită pe nisip.

A închis telefonul și l-a lăsat pe scaunul din dreapta. A pornit motorul, dar nu a plecat imediat. În oglinda retrovizoare își vedea ochii roșii. Nu mai era femeia sigură pe ea care negocia contracte de sute de mii de euro. Era o soție înșelată.

Dar lacrimile se opriseră.

Și în locul lor apăruse ceva mai rece.

Claritate.

Nu avea de gând să țipe. Nu avea de gând să facă scandal. Nu avea de gând să-l avertizeze.

Dacă Andrei putuse să joace teatru luni de zile, putea și ea să joace câteva zile.

În seara aceea a ajuns acasă înaintea lui. A intrat în dormitor și a privit patul. Pilota albastră era aranjată perfect. A netezit-o cu mâna și a simțit un nod în gât.

Apoi a scos telefonul și a făcut capturi la toate filmările. Le-a salvat într-un folder nou. L-a denumit simplu: „Adevăr”.

Când Andrei a intrat pe ușă cu o pungă de mâncare de la un restaurant din cartier, a zâmbit larg.

— Uite, am luat paste, cum îți plac ție.

Simona a zâmbit și ea.

— Ce drăguț din partea ta.

S-au așezat la masă. Au mâncat. Au vorbit despre lucruri mărunte. Facturi. O vacanță la mare. Mașina care trebuia dusă la service.

Andrei o privea ca întotdeauna. Poate chiar cu tandrețe.

Iar ea se întreba de câte ori o privise așa după ce altă femeie fusese în patul lor.

Noaptea, când s-a întins lângă el, nu l-a mai simțit ca pe soțul ei. L-a simțit ca pe un străin.

A doua zi și-a sunat o prietenă avocată.

— Am nevoie de o consultație. Discretă.

În următoarele zile, Simona nu a spus nimic. A strâns dovezi. A verificat conturile comune. A aflat că Andrei cheltuise mii de lei pe cadouri, restaurante și hoteluri.

Din banii lor.

Din munca ei.

Durerea s-a transformat în hotărâre.

Într-o dimineață de vineri, i-a spus calm:

— Azi lucrez de acasă.

Andrei a dat din umeri. A plecat la ora obișnuită. La 8:30.

La 9:40, Simona era deja în mașină, parcată la două străzi distanță.

La 9:48, femeia cu rochia roșie a sunat la interfon.

Simona a urcat în liniște. Avea cheia ei.

Când a deschis ușa dormitorului, scena era aproape identică cu cea de pe filmări.

Andrei a încremenit.

Femeia s-a ridicat speriată, încercând să-și tragă rochia pe ea.

Simona nu a țipat.

A pus telefonul pe comodă și a apăsat play.

Pe ecran au început să ruleze imaginile din ultimele două luni.

— Să nu te obosești cu explicații, a spus ea calm. Le-am văzut deja.

Andrei era alb la față.

— Simona, pot să explic…

— Nu. O să explici la tribunal.

A lăsat cheile pe noptieră.

— Casa rămâne la mine. Știi foarte bine că e pe numele meu. Și conturile au fost deja separate.

Femeia a fugit din apartament fără să spună nimic.

Andrei a rămas în mijlocul camerei, fără cuvinte.

Pentru prima dată, el era cel mic.

Simona a ieșit din apartament cu spatele drept. În lift, a simțit cum îi tremură mâinile. Dar nu de slăbiciune.

De eliberare.

Afară, aerul era rece și curat.

Șapte ani s-au încheiat într-o dimineață.

Dar viața ei nu se terminase.

În săptămânile următoare, a fost greu. Au fost acte, discuții, împărțiri. Au fost seri în care a plâns.

Dar au fost și dimineți liniștite.

Dimineți în care patul era doar al ei.

Dimineți în care cafeaua avea gust de început nou.

Simona a învățat un lucru simplu și dur: trădarea nu te distruge. Te trezește.

Și, uneori, cea mai mare pierdere e, de fapt, începutul celei mai curate libertăți.