AM GĂSIT UN CĂȚEL SINGURATIC ÎN GUNOI

Am simțit un fior pe șira spinării, deși atunci, la fața locului, nu înțelesesem de ce. Doar când am ajuns acasă, cu telefonul în mână, am dat play și mi s-au înmuiat genunchii.

În colțul din stânga al ecranului, printre umbre și frunzele care foșneau ușor, se vedea limpede o siluetă. Nu umană, nu clară… dar mișcându-se cu o fluiditate care nu semăna cu nimic cunoscut. Un pas, o oprire bruscă, apoi dispărea în afara cadrului.

Mi-am ținut respirația. M-am uitat din nou. Și din nou. De fiecare dată îmi creștea pulsul. Nu era doar o umbră.

A doua zi dimineață, nu am putut sta locului. Mă tot gândeam la cățelul acela, singur și pierdut, și la ce-ar fi putut fi lângă mine. Așa că am pregătit o pungă cu mâncare, o pătură veche și o sticlă cu apă, și m-am întors în locul acela.

Era frig. Aerul mirosea a frunze umede și a pământ reavăn. Drumul de țară era pustiu, iar de departe se auzea doar un clopot de biserică bătând încet, anunțând ora. Când am ajuns la zidul de piatră, am înghețat.

Cățelul era acolo. În același loc. Dar nu era singur.

La câțiva pași în spatele lui, între mărăcini, am zărit din nou acea mișcare. Ca o umbră groasă care se strecura, fără să atingă frunzele, fără zgomot. M-am apropiat încet, simțind cum inima îmi bate în urechi.

— Hei, micuțule, am venit să te iau, am murmurat, cu ochii fixați pe el, dar cu simțurile întinse către tot ce era în jur.

Atunci, cățelul a făcut ceva neașteptat. S-a ridicat greoi, a șchiopătat spre mine și s-a lipit de piciorul meu, tremurând. Nu de frig, ci de frică. Și am înțeles că nu eu eram cel pe care îl aștepta.

În spatele zidului, printre pietre, am auzit o șoaptă. Sau poate un oftat. Un sunet prelung, umed, care mi-a făcut pielea să se zbârlească. Am ridicat cățelul în brațe și am făcut câțiva pași înapoi.

Dar înainte să plec, am întors capul.

Acolo, între două pietre mari, era o icoană veche, acoperită de mușchi, cu sticla crăpată. Lângă ea, o lumânare arsă pe jumătate, încă înfiptă în pământ.

Mi-am dat seama atunci că locul acela nu era doar un colț uitat de lume, ci un fel de „prag” pe care oamenii din sat îl ocoleau. Mi-am amintit poveștile bunicii, despre locuri unde „nu se trece după apus”, despre suflete care rătăcesc și paznici nevăzuți.

Am plecat fără să mai privesc înapoi.

Acasă, cățelul a băut apă cu lăcomie și a mâncat tot din castron. După ce s-a liniștit, l-am învelit în pătură și l-am lăsat să doarmă lângă sobă. Dar toată noaptea, în tăcerea casei, am auzit în minte acel sunet de pocnitură și am revăzut silueta.

În zilele următoare, am aflat de la un vecin că, în urmă cu mulți ani, acolo fusese un mic altar ridicat pentru un tânăr cioban dispărut în pădure. Niciodată nu l-au găsit, dar oamenii jurau că, uneori, se simte prezența lui. Și că, uneori, protejează animalele pierdute.

Poate că ceea ce am văzut eu a fost doar vântul. Poate că a fost altceva. Dar știu că, în ziua aceea, cineva — sau ceva — mi-a arătat drumul spre acel cățel.

Și știu că, în felul său, nu eram singur acolo.