15 ani i-a fost rușine s-o ducă la un banchet

Când a ajuns acasă, Sofia a deschis dulapul și s-a uitat îndelung la hainele care îi păreau acum străine.
A ales o rochie simplă, de culoarea vinului roșu, una pe care o cususe singură în urmă cu ani buni, când încă visa la o viață caldă și plină de sens.
A atins materialul cu degetele și, pentru prima dată după mult timp, a zâmbit.

Seara, hotelul „Imperial” era luminat ca un palat.
Mihai, elegant și rece, o conducea pe Sofia prin holul plin de oameni.
Ea simțea privirile curioase, șoaptele care se învârteau în jurul lor, dar de data aceasta nu o mai dureau.
Respira adânc, cu fruntea sus.

— Ține minte, — îi șopti Mihai, — comportă-te decent.

Sofia nu răspunse.
În sală, mesele erau pline cu pahare scumpe, iar râsetele se amestecau cu zgomotul tacâmurilor.
El discuta cu superiorii, iar ea stătea liniștită, privind lumea pe care cândva o dorise și care acum i se părea străină.

La un moment dat, un organizator se apropie și o invită politicos pe scenă.
Mihai o privi uimit.

— E o greșeală, — murmura el, — sigur te confundă.

Dar Sofia se ridică.
Pașii ei erau fermi.
Microfonul a prins vocea ei clară:

— Bună seara. Nu am venit să vorbesc despre mine, ci despre cei care m-au învățat ce înseamnă puterea adevărată.
Despre copiii care luptă zi de zi pentru o clipă de viață.
Despre părinții lor, care nu cedează, chiar și când speranța costă mai mult decât oricare premiu.

În sală se făcu liniște.
Luminile reflectoarelor o învăluiră, iar ea continua cu o demnitate care îi uimea chiar și pe cei mai cinici.

— Astăzi, fundația noastră este recunoscută internațional.
Dar meritul nu e al meu.
Este al fiecărui om care a ales să nu rămână indiferent.
Al fiecărui leu donat, al fiecărei îmbrățișări oferite.

Când aplauzele au izbucnit, Mihai nu mai știa unde să se uite.
În fața lui nu mai era femeia timidă pe care o adusese cu forța.
Era o femeie puternică, strălucind din interior, cu ochii plini de lumină.

După ceremonie, oameni importanți s-au apropiat să o felicite.
I-au strâns mâna, i-au cerut sfaturi, i-au lăudat curajul.
Mihai stătea într-o parte, tăcut, privind cum întreaga sală îi oferea ei atenția pe care el n-o oferise niciodată.

Când au ieșit afară, noaptea mirosea a frunze ude și libertate.
Ea și-a scos pantofii incomozi, ținându-i în mână, și a râs.

— Ce faci? — întrebă el, uluit.

— Respir, Mihai, — răspunse ea calm. — Pentru prima dată după mulți ani, respir.

Apoi s-a întors și a plecat spre parcul din apropiere, acolo unde cândva se jucaseră cu zăpada.
Iar el, rămas pe trepte, a înțeles în tăcere ce pierduse.

În noaptea aceea, Sofia s-a simțit din nou vie.
Nu pentru aplauze, nu pentru premii, ci pentru că și-a regăsit sufletul.
Și, undeva, într-o cameră de spital, un copil zâmbea sub o pătură făcută de mâinile ei.
Iar acel zâmbet valora mai mult decât toți banii din lume.