Soțul meu nu a venit să mă ia pe mine și pe nou-născutul nostru de la spital…

— Serios? Ce s-a întâmplat? — am repetat, cu o voce tăcută, dar plină de durere.
— Ți se pare normal să-mi trimiți un mesaj despre reduceri în timp ce-ți aștept copilul și soția în fața spitalului?

George a dat din umeri, deranjat parcă de tonul meu.

— Nu e ca și cum era o urgență… doar te-am lăsat să aștepți puțin. Și oricum, a fost o ofertă unică.

M-am uitat la el ca și cum vedeam un străin.

— Am născut copilul tău. Am trecut singură prin durere, prin frici. Ai avut o singură sarcină: să fii acolo pentru noi. Ai ales o pereche de adidași în locul nostru.

A încercat să râdă nervos.

— Hai, nu exagera.

Atunci am știut că nu e omul care să fie tată. Nici partener. Poate că nu fusese niciodată. Doar o iluzie.

Nu i-am răspuns. M-am dus în dormitor, am așezat cu grijă pe Teodor în pătuț și am început să-mi împachetez lucrurile. În tăcere. Fără scene.

Când m-a văzut ieșind cu geanta pe umăr și copilul în brațe, a întrebat uluit:

— Ce faci?

— Ce trebuia să faci tu de la început. Aleg ce e important. Noi. Nu tu. Nu adidașii. Nu lipsa ta de empatie.

Am plecat. M-am dus la sora mea. A fost acolo pentru mine.
Și câteva săptămâni mai târziu, am primit primul mesaj de la George:
„Mi-e dor de voi. Putem vorbi?”

Am citit. Și am șters.
Pentru că unele uși, odată închise, nu se mai deschid.
Nu când ai în brațe un copil și în inimă o lecție.