M-am apropiat de fereastră și ceea ce am auzit m-a sfâșiat pe dinăuntru

Am simțit cum tot sângele îmi urcă în obraji. Mâinile îmi tremurau, dar privirea mea era de piatră. M-am uitat la el, băiatul meu, cel pe care îl crescusem cu brațele mele obosite, cel căruia îi pusesem mereu bucata cea mai bună de pâine pe masă, iar acum stătea în fața mea cu planurile mele de viață împrăștiate pe o masă, ca o pradă.

– Explică, Andrei, i-am spus cu o voce rece, de parcă nu mai era a mea.

Soția lui a încercat să se ridice de pe fotoliu, dar ochii mei au oprit-o. Era ca și cum toate lacrimile mele de mamă s-ar fi transformat, în clipa aceea, în foc.

– Mamă, a bâiguit el, e doar o neînțelegere. Am vrut doar să verificăm niște lucruri, să fim pregătiți pentru viitor…

– Viitorul cui? l-am întrerupt, aproape țipând. Al vostru, pe spatele meu? În casa pe care eu și tatăl tău am construit-o cărămidă cu cărămidă, cu mâinile noastre bătătorite? În banii pe care i-am strâns ani de zile, renunțând la vacanțe, la haine, la tot, ca să vă fie vouă bine?

Ochii lui s-au umezit, dar era prea târziu. În mine nu mai era loc de milă. Îmi răsunau în cap cuvintele lui de ieri: „O să o scoatem din casa aia.”

Am strâns documentele cu mâna tremurândă, dar fermă. Le-am băgat în geantă, în timp ce ei mă priveau fără putere.

– Mamă, te rog, ascultă-mă…

– Nu, Andrei. Tu să mă asculți pe mine. Ai uitat cine te-a crescut. Ai uitat cine ți-a spălat rufele cu mâna, cine ți-a cusut hainele rupte, cine ți-a dat ultima felie de pâine. Ai uitat tot.

Am ieșit din casă fără să mai privesc în urmă. Afară, vântul adia prin teii înfloriți, aducând cu el mirosul de vară. Am respirat adânc și mi-am dat seama că începusem un nou capitol.

A doua zi, am mers la notar. Am schimbat testamentul, am mutat tot ce aveam pe numele nepoatei mele, Irina, fata fratelui meu. O copilă care venea mereu la mine cu flori de câmp și cu ochii senini, care îmi aducea lemne la foc și îmi citea psalmi în serile de iarnă.

Când am semnat actele, mâinile mele nu mai tremurau. Era ca și cum, în sfârșit, luasem puterea înapoi.

Andrei a încercat să mă caute, să îmi bată la ușă, să își ceară iertare. Dar eu nu mai eram aceeași femeie. I-am spus doar atât:

– O mamă iartă multe, dar când copilul ei ridică mâna asupra amintirilor tatălui, asupra jertfei casei noastre, atunci nu mai e greșeală. E trădare.

În serile următoare, stăteam pe prispa casei mele, privind apusul. Câinii se culcau la poartă, iar greierii cântau în iarba deasă. Simțeam liniștea aceea românească, liniștea curților noastre după muncă grea, și mi-am zis că nu există avere mai mare decât demnitatea.

Astăzi, nu mai am iluzii. Copilul meu a ales drumul lui, dar eu am rămas cu amintirile curate, cu pământul bătut de pașii mei și cu nepoata care îmi aduce flori de câmp.

Și poate că asta e cea mai mare învățătură: uneori, sângele nu e legătura cea mai puternică. Ci sufletul. Iar sufletul meu a găsit liniștea în altă parte.

Am închis ochii și am șoptit: „Casă am, liniște am, credință am. Restul e praf.”

Și pentru prima dată după mult timp, am simțit că sunt din nou stăpână pe viața mea.