— Ionuț, unde să mă așez? — am întrebat încet

Atunci am tăcut. Mi-am spus că o familie contează mai mult decât orice carieră. Dar, încet-încet, am început să simt cum mă sting. Zilele mele au devenit la fel: cumpărături, gătit, spălat, călcat. Iar el, tot mai rece, tot mai grăbit, tot mai indiferent.

În noaptea aceea, în cafeneaua gării, am simțit pentru prima oară după mult timp un fior de libertate. Poate era teama de necunoscut, poate era curajul care se ascundea în mine de ani buni. Am decis că nu voi mai trăi pentru alții.

Dimineața, am urcat în tren cu o geantă mică și o inimă plină de emoții. Când roțile au început să se miște, am simțit că viața mea începe din nou. Nu știam ce mă așteaptă în București, dar știam un singur lucru: nu mă mai întorc.

Am închiriat o cameră mică lângă Gara de Nord, cu pereți albi și o fereastră mare prin care intra soarele. În primele zile am plâns mult. De oboseală, de frică, de eliberare. Dar apoi, într-o dimineață, am văzut un anunț: „Se caută asistent designer interior. Experiență minimă – facultate finalizată.”

Am zâmbit. Poate soarta îmi dădea o a doua șansă. Am trimis un mesaj și, peste două zile, m-au chemat la interviu.

Când am pășit în biroul mic, cu planșe colorate pe pereți, o femeie zâmbitoare m-a întrebat:
— Ai experiență?
— Nu prea, — am spus sincer, — dar am pasiune și voință.

A râs și mi-a întins mâna:
— Atunci ești omul potrivit. Începi de luni.

Din ziua aceea, totul s-a schimbat. Am muncit cu sufletul, am desenat, am învățat, am visat din nou. Fiecare proiect era o mică victorie. Fiecare mulțumire a unui client, un pas spre mine însămi.

Au trecut doi ani. Într-o zi, în timp ce aranjam mostre de tapet într-un showroom, am auzit o voce cunoscută:
— Elena?

M-am întors. Era Ionuț. Arăta mai bătrân, mai obosit, parcă micit. Mă privea cu uimire.
— Am vrut doar să știu… ești bine?

L-am privit drept în ochi. În sfârșit, fără teamă.
— Da, Ionuț. Sunt mai bine ca niciodată.

A dat din cap, rușinat, și a plecat fără un cuvânt. Eu am rămas în picioare, cu zâmbetul pe buze, știind că nu mai aparțin trecutului.

Seara, am ieșit pe balconul apartamentului meu mic și am privit luminile orașului. Aerul mirosea a libertate, a începuturi noi.

Viața mea nu mai era despre cine trebuie să fiu pentru alții, ci despre cine sunt cu adevărat. Și pentru prima oară după doisprezece ani, am simțit că locul meu la masă — în viață, în lume — era, în sfârșit, al meu.