Târziu în noapte, în camera unei bătrâne paralizate

Elena a rămas singură, cu respirația aburind în aerul rece al magaziei. Lacrimile i se prelingeau încet pe obraji, dar nu avea putere să le șteargă. Își privea mâinile înțepenite, întrebându-se cum de fiul ei, același băiat pe care-l crescuse cu atâta dragoste, ajunsese să o lase acolo, ca pe o povară.

Trecuseră ore. Întunericul se îngroșase, iar frigul îi pătrundea până în oase. A început să își piardă cunoștința, când brusc a auzit un zgomot la fereastra mică a magaziei. O umbră s-a strecurat înăuntru.

Era un bărbat cu chipul brăzdat de ani și suferință. Hainele îi erau rupte, ochii aprinși de foame și oboseală. Un fost deținut, scăpat de curând din pușcărie. S-a uitat la ea cu mirare.
— Bunico… ce cauți aici? De ce te-au lăsat în frig?

Elena nu a putut răspunde, dar ochii ei umezi au spus totul. Străinul a oftat, s-a apropiat și a acoperit-o cu haina lui zdrențuită.

— Știi… eu am făcut multe rele în viața mea. Am stat ani după gratii. Dar ceva îmi spune că Dumnezeu m-a adus aici cu un scop.

A aprins un foc mic, improvizat într-o cutie de tablă. Căldura i-a cuprins încet picioarele amorțite. Apoi a început să-i frece tălpile și mâinile, cu răbdare, cu o blândețe neașteptată de la un om care cunoscuse doar duritatea vieții.

Elena a simțit un fior străbătându-i trupul. Încet, foarte încet, a mișcat degetele. Apoi a simțit cum sângele începe să circule. Lacrimile i-au umplut ochii.
— Doamne… e un miracol…

Bărbatul a zâmbit amar.
— Nu, bătrâno. E doar cineva care știe ce înseamnă să fii singur și uitat de lume.

Când zorii au prins să se arate, Elena s-a ridicat în șezut. Tremura, dar stătea dreaptă. Apoi, sprijinindu-se de marginea patului, a încercat ceva ce nu mai sperase vreodată: s-a ridicat în picioare.

Și a reușit. După ani de neputință, a stat din nou în picioare.

În acel moment, ușa magaziei s-a deschis brusc. Petrică și Anca au rămas înmărmuriți văzându-și mama stând dreaptă, cu chipul luminat de o forță de neînțeles, iar lângă ea — un străin, cu ochii obosiți, dar blânzi.

Pentru prima dată, rușinea i-a ars pe amândoi.

Iar Elena, sprijinindu-se de bărbatul necunoscut, a rostit cu o voce clară:
— Dumnezeu nu m-a lăsat singură. Dar voi… voi m-ați lăsat.