Am plecat într-o călătorie de afaceri timp de o lună

— „Doar curierul, să lase un pachet. Atât.”

Tonul lui era ferm, dar ochii i-au clipit prea repede. Mariana a zâmbit forțat și nu a mai zis nimic. Dar în sufletul ei, o neliniște s-a strecurat ca o picătură de ploaie rece sub haină.

A doua zi, în timp ce făcea ordine, a găsit un fir lung de păr, castaniu, în baia de la etaj. Al ei nu putea fi — era blondă. A simțit cum i se strânge stomacul. A adunat firul de pe gresie, l-a pus pe colțul chiuvetei și a rămas nemișcată, privindu-l ca pe o dovadă mută.

În acea seară, Ricardo a venit acasă cu un buchet de trandafiri. „Pentru tine, iubirea mea. Ca să știi cât de mult te prețuiesc.” Mariana i-a luat, mulțumindu-i, dar în sufletul ei florile se simțeau ca o încercare de acoperire, nu ca un dar sincer.

Zilele au trecut, iar micile detalii s-au înmulțit. O cană de cafea cu urme de ruj, ascunsă grăbit în spălătorul de vase. Un parfum străin impregnat în cearșafuri. O pereche de cercei găsită lângă noptieră.

Mariana nu a spus nimic. A ales să observe, să aștepte. Pentru că știa: adevărul, oricât de bine ar fi ascuns, iese la iveală.

Într-o duminică dimineață, a hotărât să meargă la piața mare din oraș. Printre tarabe pline de flori, brânză și fructe, a simțit din nou rădăcinile ei românești, amintindu-și de târgurile din copilărie, de bunica ce o ținea de mână și îi cumpăra colaci calzi. A închis ochii și și-a spus: „Trebuie să fiu puternică. Sângele din mine știe ce e demnitatea.”

Când s-a întors acasă, l-a găsit pe Ricardo vorbind la telefon, cu voce joasă. Când a intrat în cameră, el a tresărit și a închis apelul imediat.

Mariana s-a apropiat calm, l-a privit drept în ochi și i-a spus:
— „Ricardo, nu vreau flori, nu vreau explicații. Vreau adevărul. A fost altcineva aici?”

Pentru prima dată, el a tăcut. Își mușca buza, jucându-se cu mâinile, evitându-i privirea. Până la urmă, a șoptit:
— „Da…”

Mariana a simțit că aerul i se rupe în plămâni. Dar, în același timp, liniștea din sufletul ei a crescut. Pentru că bănuiala era mai grea decât confirmarea.

Nu a țipat. Nu a plâns. A ridicat doar mâna și a arătat spre ușă:
— „Pleacă.”

Ricardo a încercat să se apropie, dar ea s-a dat un pas înapoi. „Te-am iubit, te-am respectat. Dar ți-ai bătut joc de tot ce am construit. Și nu voi trăi lângă un om care mă trădează.”

El a plecat cu capul plecat, iar ușa s-a închis încet în urma lui.

Mariana a rămas singură în mijlocul sufrageriei. Ploaia de afară s-a pornit din nou, ca la întoarcerea ei acasă. Dar acum, sunetul picăturilor nu era trist. Era o curățare, un nou început.

S-a așezat la masă, a luat un caiet și a scris: „Sunt femeie, sunt puternică, nu mă frânge nimeni.” A simțit cum sufletul ei renaște, ca un colț de iarbă care răsare după furtună.

Și atunci a înțeles: uneori, viața îți ia oamenii în care ai crezut, dar îți dă șansa să te regăsești pe tine. Iar asta este cea mai frumoasă victorie.