Lera nici n-a apucat bine să-și plângă mama, că a primit o lovitură de nu și-a mai revenit.

Când a închis ușa în urma lui Iorgu, liniștea din apartament a fost atât de adâncă încât Lera a simțit că o apasă pe piept. S-a plimbat printre lucrurile mamei, a deschis geamul și a privit afară. Vântul adia ușor perdeaua, iar în aer plutea mirosul de tei. Pentru prima dată după mult timp, nu se mai simțea prizonieră.

Zilele care au urmat au fost grele. Facturi, datorii, telefoane de la bancă — toate veneau peste ea ca valurile. Descoperea tot mai multe urme ale minciunilor lui Iorgu: un card ascuns în sertar, o hârtie cu datorii semnată în numele ei, mesaje vechi care dovedeau că o înșela de ani de zile.

La început, a plâns. A plâns până n-a mai avut lacrimi. Apoi a început să se ridice. A găsit o cutie cu poze vechi în care mama ei zâmbea larg, ținând-o în brațe. Pe spate, scris cu pixul, era un rând: „Să nu te pierzi, fetița mea.”

Atunci Lera a înțeles. Mama ei o știa. Simțise ce fel de om era Iorgu, dar n-o putuse convinge. Testamentul acela nu fusese o pedeapsă, ci un semn de protecție. O ultimă îmbrățișare de dincolo.

A început să lucreze mai mult, să-și repare viața pas cu pas. A vândut lucrurile lui Iorgu, a plătit o parte din datorii și s-a înscris la un curs de contabilitate, deși avea aproape patruzeci de ani.

Vecinii o priveau cu milă la început, dar ea zâmbea. În fiecare dimineață, își făcea cafeaua, aprindea o lumânare la poza mamei și spunea: „Mulțumesc, mamă, că m-ai scăpat.”

Într-o zi, a venit poștașul cu o scrisoare. Era de la bancă: contul ei era gol, dar liber de datorii. Lera a lăsat plicul pe masă, s-a așezat pe canapea și a râs. Râsul acela i-a sunat străin, dar frumos — ca și cum o altă femeie s-ar fi născut în ea.

Apoi a primit un apel de la o fostă colegă. O firmă mică din oraș căuta contabilă. A mers la interviu, tremurând, dar a fost primită. În prima zi de lucru, și-a pus o bluză simplă, albastră, și a mers pe jos până la serviciu. Aerul mirosea a ploaie, iar Lera simțea că fiecare pas e o promisiune.

Seara, s-a întors acasă, a intrat în dormitor și a privit spre dulapul gol unde cândva erau hainele lui Iorgu. A zâmbit. Nu mai simțea furie, doar o liniște ciudată, ca după o furtună care a spălat tot.

În zilele ce au urmat, a început să adune lucruri pentru un nou început. A vopsit pereții, a pus ghivece cu flori pe balcon și a lipit pe frigider o foaie pe care scria: „Nimeni nu are voie să-ți strângă mâna, doar s-o țină.”

Odată, la piață, l-a întâlnit pe Iorgu. Era tras la față, cu ochii tulburi. A încercat să-i spună ceva, dar Lera l-a privit drept în ochi și i-a zis calm: „Mulțumesc. Datorită ție am învățat cât valorez.” Apoi s-a întors și a plecat, fără să mai privească înapoi.

Când a ajuns acasă, a deschis fereastra și a privit cerul. Soarele apunea peste blocuri, iar în aer se auzea cântecul unui copil care se juca în fața scării. Lera a simțit un nod în gât, dar de data asta nu de durere, ci de recunoștință.

Știa că viața nu se terminase atunci când a pierdut totul. De fapt, abia atunci începuse. Mama ei avusese dreptate: uneori, libertatea vine după cea mai grea despărțire.

Și acolo, în apartamentul care îi fusese interzis cândva, Lera a înțeles că adevărata moștenire nu era pereții aceia reci, ci puterea de a se ridica singură.