La 55 de ani am devenit mamă

Am devenit mamă la cincizeci și cinci de ani.

Gândul – sau, mai degrabă, sentimentul – îmi pulsa în fiecare fibră, inundându-mă cu o fericire greu de descris, aproape dureroasă. Sunt **Șulea Erika**, contabilă la o firmă din **București**, iar ieri s-a născut fetița mea. Știu, pare de necrezut; mie însămi încă îmi pare ireal.

Dacă, cu câteva luni în urmă, mi-ar fi spus cineva că diminețile vor căpăta din nou sens, că voi tânji după un zâmbet minuscul, probabil aș fi zâmbit trist și aș fi ridicat din umeri. Viața mea curgea deja pe un făgaș monoton, previzibil, ca un râu liniștit în care nimic nu mai schimbă cursul.

Munceam, mă întâlneam cu prietenii, iar seara mă întorceam în apartamentul gol unde, la fiecare colț, plutea amintirea soțului meu. **Gavril** s-a stins acum opt ani, iar de atunci singurătatea mi-a fost tovarăș credincios.

Iar acum… țin în brațe o viață firavă. Un ghemușor cald, a cărui respirație se împletește cu a mea. Degețelele ei se agață tare de mâneca pijamalei. O putere cum n-am mai simțit niciodată.

Da, am devenit mamă.

Am crezut că voi parcurge drumul singură. Toți au crezut asta. **Erika**, femeia puternică, independentă, „care nu cere ajutor niciodată”. Dar, chiar în ziua nașterii fiicei mele, trecutul a ieșit la iveală, odată cu cel mai mare secret al meu.

Cu luni în urmă, pe când sarcina era doar o bănuială, mi-am strâns prietenii la o cină obișnuită. Au venit **Gabriela**, colega de facultate care îmi este cea mai bună prietenă; **Valentin**, amicul nostru cu umor tăios; și **tanti Cati** de la etaj, femeia care vede tot, dar vorbește rar.

— Erika, plutește ceva în aer, — a spus Gabriela, turnând vin. — Ai o lumină pe chip.

— Așa e, — a încuviințat Valentin. — Ești schimbată. Se întâmplă ceva, nu?

M-am oprit din mâncat, i-am privit, am inspirat adânc și am rostit:

— Aștept un copil.

Liniște bruscă; apoi paharul lovind masa, urmat de întrebări:

— Poftim?!
— Serios?
— Tu… la cincizeci și cinci de ani?!
— Cu cine?

Am zâmbit.

— Nu contează cu cine. Contează că vine. Și sunt mai fericită ca oricând.

Mirarea a lăsat loc tăcerii. Cine mă cunoaște știe: odată ce decid ceva, nu mai dau înapoi.

Un singur om știa adevărul deplin: **Chiș Nicolae**.

Nicolae fusese cel mai bun prieten al lui Gavril din copilărie. Ne-a stat alături în boală, la spital, la înmormântare — și după aceea n-a plecat nicăieri. Nu ca amant, nici ca surogat, ci ca sprijin, ca un zid tăcut și trainic.

Între noi n-a fost nimic… până într-o seară.

Era noaptea în care mi se terminaseră cuvintele și puterea. Plângeam pe umărul lui, udându-i puloverul. M-a strâns în brațe, iar eu am șoptit:

— Nu mai pot singură.

El a răspuns:

— Nu ești singură.

Și s-a întâmplat. O singură noapte născută din durere. Dimineața am plecat fiecare pe drumul lui și n-am mai vorbit despre asta. Peste trei luni am aflat că sunt însărcinată. Aș fi putut să-i spun, dar n-am vrut să rămână din obligație; doream să aleagă cu inima.

Ieri am născut. Stăteam pe patul de spital cu fetița în brațe când ușa s-a deschis. Nicolae, cu irisi mov — florile mele preferate — în mână, pășea tremurând. S-a oprit, a privit copilul… și a înlemnit.

În trăsăturile ei și-a văzut chipul.

— Erika… ea… e fiica mea?

Am dat din cap. Ochii mi s-au umplut de lacrimi.

S-a așezat lângă mine, mi-a luat mâna:

— N-ar fi trebuit să hotărăști fără mine. Și eu sunt tatăl ei.

— Ai rămâne cu noi? — am întrebat încet.

Răspunsul a fost un zâmbet și o mângâiere pe fruntea micuței:

— Nu e o întrebare.

Atunci am înțeles: nu mai sunt singură.

*

Zilele de după externare au fost un carusel emoțional. Nicolae s-a mutat firesc la noi, iar apartamentul, odinioară plin de tăcere, s-a umplut de plânsete, gângureli și șoapte blânde. Pe fiica noastră am numit-o **Ema**, un nume al speranței și al reînceputului.

Nicolae s-a descurcat ca tată cu o răbdare care m-a uimit: schimba scutece, adormea copilul, îi spunea povești. Eu îl priveam și simțeam cum, din sprijin, devine partener.

Dar adevărul nu rămâne ascuns la nesfârșit.

Prima care ne-a vizitat a fost Gabriela, cu un braț de flori și hăinuțe roz:

— Erika, e un miracol! — șopti ea, legănând-o pe Ema. Apoi, zărindu-l pe Nicolae, i-a sclipit o bănuială în priviri.

Mai târziu, în bucătărie, mi-a spus:

— Am simțit mereu ceva între voi, încă pe când trăia Gavril.

— E o prostie, — am protestat, roșind.

— Nu te judec, — a zâmbit ea calm. — Doar observ. Tu erai apa, Gavril focul, Nicolae pământul. Între voi a fost mereu echilibru.

Două zile mai târziu a venit și Valentin, elegant ca de obicei, cu un clopoțel de argint în dar.

— Felicitări! — a spus. — Încă nu știu dacă e bucurie sau minune universală.

Apoi, privind atent, a întrebat:

— Deci… Nicolae e tatăl?

— Da, — am răspuns ferm.

— Viața e plină de surprize, — a oftat el. — Dar, Erika, gândește-te: Gavril nu lăsa nimic la întâmplare. Știi clauzele testamentului lui?

— Știu doar că totul mi-a rămas mie, — am zis.

— Sunt și condiții, — a murmurat, aplecându-se. — Dacă apare un nou moștenitor, o parte din avere poate trece la… **Sebeșan Mihai**, fostul partener de afaceri al lui Gavril.

Numele mi-a înghețat sângele.

La scurt timp a sosit o scrisoare oficială de la avocatul **dr. Szabău Ioan**: „Chestiuni succesorale, circumstanțe noi”. Nicolae a citit în tăcere.

— Vor să conteste drepturile Emei.

— Dar ea e fiica noastră! — am izbucnit.

— Pentru noi, da. Pe hârtie, nimic nu dovedește asta. Și dacă testamentul are clauza aceea…

Inima îmi bătea nebunește. Fericirea s-a transformat în frică.

În ziua următoare a apărut și tanti Cati, doar cu o tavă de pogăcele și o privire pătrunzătoare.

— Știam eu că viața se va întoarce aici, — a zâmbit. — Dragostea găsește mereu drumul. Dar umbrele trecutului vin la pachet.

— La ce vă referiți? — am întrebat, ascunzând furtuna din mine.

— La faptul că orice secret iese cândva la lumină. Important e să nu pierzi totul atunci.

Cuvintele ei sunau a avertisment.

*

Scrisoarea a schimbat totul. Zilele tihnite au lăsat loc temerilor juridice. Nicolae, avocat de meserie, a început să scormonească în afacerile vechi ale lui Gavril. Pe măsură ce înainta, se contura o imagine tot mai întunecată.

— Am găsit ceva, — mi-a spus într-o seară, în timp ce Ema dormea ușor. — În ultimii doi ani Gavril a transferat sume mari către o firmă din **Zona Liberă Constanța**, deținută până la urmă de Sebeșan Mihai.

— Gavril… lui i-a dat bani? — am șoptit.

— Aparent, da. Și nu doar pentru imobile: există un „fond de caritate” care, de fapt, spală bani.

Lacrimi mi-au umbrit vederea.

— De ce? De ce ar face asta?

— Constrâns. Șantajat. Poate te proteja.

Într-o noapte am răscolit dosarele personale ale lui Gavril. Pe o foaie, de mâna lui, scria: „Dacă mi se întâmplă ceva, Erika știe unde să meargă. Seiful din spatele bibliotecii. Cheia e în piesa de șah.” Mi-am amintit tabla veche de pe raft. La baza regelui se ascundea cu adevărat o cheiță.

Seiful s-a deschis. Înăuntru: o casetă, un stick, dosar „DOVADA FINALĂ”. Documente, mailuri, înregistrări – demonstrau implicarea lui Sebeșan într-o rețea criminală. Și un videoclip.

Pe ecran apărea Gavril, obosit, dar ferm:

— Erika, dacă vezi asta, n-am mai putut tăcea. Am greșit în cine am avut încredere. Sebeșan voia să-mi distrugă viața – și, poate, pe a ta. Am jucat după regulile lui ca să te apăr…

La final a spus: „Iartă-mă că n-am povestit. Te-am iubit mereu.”

Plângeam. Nicolae tăcea.

Am predat dovezile avocatului; procesul s-a mișcat rapid, iar Sebeșan Mihai a fost arestat pentru fraudă, spălare de bani și șantaj.

Atunci a apărut un detaliu din testament: analiza ADN, pe care Nicolae o făcuse voluntar pentru a-și recunoaște legal paternitatea, a ieșit negativă.

Ema… nu era fiica lui.

Am amuțit în biroul avocatului. Nicolae avea chipul golit de expresie.

— Atunci… cine? — am șoptit.

Și mi-a revenit în minte: cu o seară înainte de întâlnirea decisivă cu Nicolae, mersesem la o clinică de fertilitate. Ultima mea șansă de a folosi embrionii congelați ai lui Gavril. O speranță tăinuită.

Am însemnat data aceea în jurnal – corespundea perfect cu momentul conceperii Emei.

I-am mărturisit lui Nicolae. A tăcut îndelung. Apoi s-a apropiat de pătuț. Ema a chicotit în somn.

Nicolae i-a mângâiat fruntea.

— E fiica ta. Și, de acum, și a mea.

S-a întors spre mine:

— Pentru că eu am ales-o.

— Rămâi? — am întrebat.

— Mai mult ca orice.

Și am înțeles că nu toate legăturile se nasc din sânge; din iubire se clădește, uneori, cea mai puternică familie.

*

Câteva luni mai târziu, la botez, Ema stătea în brațele mele, Nicolae era lângă noi, iar Gabriela și Valentin – nași. Tanti Cati adusese o păturică brodată de mâna ei.

Viața s-a așezat, trecutul s-a liniștit, secretele și-au găsit locul.

Iar eu, la cincizeci și șase de ani, cu o fetiță minunată în brațe și cu un bărbat care ne-a ales pe amândouă, știu acum ce înseamnă adevărata fericire.