„Pot să-l repar în schimbul mâncării?” — au râs, fără să-și imagineze că era o legendă a automobilismului.

Își ridică privirea și, pentru o clipă, lumina crudă a soarelui se reflectă în ochii lui obosiți. Îi aduse aminte de altădată, când farurile mașinilor de raliu îi orbeau retina la start, iar mulțimea aplauda. Era același soare, dar altă viață.

Se așeză pe marginea fântânii, ud până la coate, și privi oamenii din jur. Gospodine cu sacoșe pline de legume, tineri grăbiți cu telefoanele lipite de urechi, copii care țineau strâns de mâna mamei. Toți aveau o direcție. Numai el părea prins între două lumi — cea de odinioară, când era idol pe circuite, și cea de acum, unde era doar „un boschetar” ignorat de trecători.

Înfometat, Alexandru își trecu mâna prin păr și hotărî să meargă spre brutăria de la colț. Mirosul de pâine caldă era imposibil de ignorat. Se opri în fața vitrinei și privi cu poftă cozonacii rumeni și colacii aurii. Își aminti cum, în copilărie, mama lui frământa pâinea în covată, iar el stătea lângă sobă, așteptând să guste prima felie unsă cu unt și zahăr.

Cu un curaj venit de nicăieri, intră. Oamenii întoarseră capul spre el, unii cu milă, alții cu dezgust. Femeia de la tejghea îl privi scurt, apoi își întoarse atenția la un client mai „de vază”. Alexandru înghiți în sec și șopti:

— V-aș putea repara ceva, chiar și gratis… doar pentru o bucată de pâine.

Râsetele izbucniră din spatele lui. Un grup de tineri, cu tricouri curate și priviri arogante, se amuzau pe seama lui. „Ce-ai putea tu să repari, moșule? O roată de bicicletă ruginită?”

Alexandru nu răspunse. Doar ieși încet, cu demnitatea celui care a cunoscut odată aplauzele a mii de oameni. Se opri lângă un atelier mecanic. Ușa era deschisă, iar înăuntru, un mecanic se lupta cu motorul unei Dacii vechi.

— Dacă-mi dați voie, pot să arunc o privire, spuse Alexandru cu voce stinsă.

Mecanicul îl privi neîncrezător, dar disperarea din ochii străinului părea sinceră. Dădu din umeri și îi făcu semn. Alexandru își înmuiă mâinile tremurânde în uleiul fierbinte și, dintr-o dată, mișcările lui căpătară siguranța de odinioară. Știa exact ce șurub să strângă, ce furtun să fixeze, ce reglaj să facă.

Motorul porni la prima cheie.

Mecanicul rămase cu gura căscată. „De unde știi toate astea? Cine ești, moșule?”

Alexandru zâmbi pentru prima dată după mult timp.

— Am fost pilot de raliu.

Vestea se răspândi rapid pe stradă. Cei care râseseră mai devreme îl priveau acum cu uimire. Unii își amintiseră chiar numele lui, auziseră de cursele pe care le câștigase cândva. Legenda nu murise, doar fusese uitată.

Brutarul, rușinat, ieși cu un coș plin de pâine caldă și i-l întinse fără cuvinte. Alexandru luă o bucată, rupse colțul și gustul simplu al aluatului îi aduse lacrimi în ochi. Era mai mult decât hrană — era o reînviere.

În acea zi, omul care trăise ani sub poduri deveni din nou cine fusese: Alexandru Vega, legenda șoselelor. Nu mai era doar un om pierdut. Era dovada vie că nimeni, oricât de jos ar ajunge, nu-și pierde cu adevărat măiestria, demnitatea și locul în lume.

Și pe străzile fierbinți ale Madridului, între zgomotul mașinilor și mirosul de pâine proaspătă, se născu din nou povestea unui campion.