Bărbații veniseră la lac să pescuiască

…o păpușă. Dar nu una obișnuită.

Era o păpușă veche, înnegrită de apă, cu un zâmbet pictat care părea să se fi întins grotesc pe fața ei de porțelan crăpat. Avea părul roșcat, lung, dar încâlcit, iar din ochii verzi de sticlă lipsea irisul stâng. O crustă verzui-maronie o acoperea în unele locuri, semn că stătuse mult timp în apă.

— Nu-i de jucat, spuse unul dintre pescari, făcându-și cruce. Arunc-o înapoi.

Dar cel care o scosese nu se clintea. Privea păpușa ca hipnotizat. O întoarse în mâini și atunci au văzut toți: sub rochia ei udă și zdrențuită era cusută o bucată de pânză, cu litere mari, brodate cu negru: „Să nu mă uiți”.

— E o glumă proastă, spuse altul, încruntat. Cine naiba face așa ceva?

Liniștea a căzut din nou. Niciunul nu râdea. Pe lac nu mai era niciun sunet, nici păsări, nici foșnet de stuf.

— Eu am mai auzit de-astea, zise cel mai bătrân dintre ei. Când eram mic, tata zicea că în partea asta a lacului, demult, s-a înecat o fată. N-o găsiseră niciodată, dar ziceau că păpușa ei ar fi apărut pe mal, la câteva zile. Ceva legat de un blestem…

— Prostii, îl întrerupse unul mai tânăr. Sunt doar legende.

Dar bătrânul nu-l asculta. Privea apa cu ochii înlăcrimați.

— Era sora mea…

Toți au amuțit.

— Avea cinci ani. Am lăsat-o o clipă singură pe ponton. A vrut să-și spele păpușa… și nu s-a mai întors. Mama a spus că Dumnezeu a luat-o. Tata, în schimb, mergea noaptea pe mal, striga numele ei, plângea. A găsit doar rochia păpușii. Niciodată trupul.

Atingea cu degetele tremurânde pânza udă a sacului, ca și cum și-ar fi mângâiat sora.

— Asta e păpușa ei. Pânza asta… mama a cusut-o. Nu-i pot uita scrisul.

Cel tânăr dădu să râdă, dar se opri când o bătaie de vânt le răsturnă aproape plasa. Din nou, liniște.

— Să o luăm cu noi, zise bătrânul. O duc acasă. La mama. Dacă mai trăiește.

Au pornit încet spre mal, fiecare cu gândurile lui. Dar când s-au apropiat, au văzut ceva care le-a înghețat sângele: pe ponton, o femeie bătrână stătea în genunchi, cu mâinile împreunate, privind spre ei. De parcă i-ar fi așteptat.

Nimeni nu spusese nimănui că azi ar fi fost ziua fetei pierdute. Și totuși, bătrâna știa.

Când bătrânul a coborât cu păpușa în brațe, femeia a început să plângă. A întins mâinile tremurânde și a șoptit:

— M-am rugat în fiecare an să o aduceți înapoi. Mulțumesc…

Lacul a rămas în spate, tăcut, misterios. Dar parcă, pentru prima oară după zeci de ani, liniștit.

Unii spun că, din acea zi, pe lac au început să se audă din nou cântece de păsări. Iar în locul unde a fost găsită păpușa, a înflorit o tufă de sânziene.

Iar pescarii? Ei nu au mai vorbit niciodată despre acea dimineață. Dar n-au mai prins niciodată nimic în plasa aruncată la cotul din stuf. Doar apă. Și tăcere.