Imediat după înmormântarea fiicei noastre de 15 ani

Sub pat era o cutie veche de carton, legată cu o panglică albastră. Am tras-o cu greu spre mine, iar praful s-a ridicat în aer, amestecându-se cu mirosul ei dulceag, ca și cum timpul refuza să meargă mai departe.

Am desfăcut panglica tremurând. Înăuntru am găsit caiete, poze, bilețele scrise de mână și câteva obiecte pe care nu le mai văzusem niciodată. Era jurnalul ei ascuns.

Primul caiet avea pe copertă lipite petale de flori uscate. L-am deschis și am început să citesc. Scrisul era familiar, dar cuvintele mă sfâșiau. „Mami, tati nu știe, dar eu simt că ceva rău se apropie. Am vise ciudate, în care cineva mă strigă și mă trage spre întuneric. Încerc să zâmbesc, dar înăuntru mi-e frică. Dacă nu mai apuc să-ți spun, te iubesc mai mult decât orice.”

Am simțit cum pământul îmi fuge de sub picioare. M-am așezat pe podea și am continuat să citesc, lacrimile curgând peste pagini. În fiecare însemnare era câte un amănunt: frici, presimțiri, dar și iubire. Își nota cum asculta greierii în serile de vară, cum îi plăcea mirosul de iarbă cosită și cum visa să cânte la chitară la un festival de la sat.

Printre caiete am găsit o fotografie cu ea și mine, la o sărbătoare de Sfântă Mărie. Purta o coroniță din flori de câmp și zâmbea cu toată ființa. Pe spatele fotografiei scrisese: „Așa vreau să mă ții minte, mami.”

Am strâns poza la piept, tremurând. În acel moment, am înțeles că ea nu ne lăsase doar amintiri, ci un mesaj: să nu lăsăm durerea să ne omoare sufletele.

Din cutie am mai scos și o iconiță mică, din lemn, înfățișând-o pe Maica Domnului. Era învelită într-un șervețel cu broderie, clar lucrat de mână. Am recunoscut cusătura — era a bunicii mele. Într-un colț al hârtiei, fiica mea scrisese: „Bunica mi-a spus că asta te va proteja, mami. Să nu o pierzi.”

Am izbucnit în plâns. Îmi aminteam cum, la țară, bunica ne aduna pe toți în jurul mesei de lemn și spunea că fiecare obiect are suflet. Și acum, prin acea mică iconiță, simțeam că toată familia se adunase lângă mine, chiar și cei care nu mai erau.

Când soțul meu a intrat în cameră, m-a găsit în genunchi, înconjurată de caiete și fotografii. Voia să spună iar că trebuie să le aruncăm, dar privirea lui s-a schimbat când a văzut biletul și jurnalul.

A luat în mâini unul dintre caiete, l-a deschis la întâmplare și a citit câteva rânduri. Fața lui s-a înmuiat. Pentru prima dată după tragedie, l-am văzut plângând în hohote, cu obrajii udați și umerii scuturați de suspine.

— Iartă-mă…, a șoptit el. N-am știut… Am vrut să scap de durere, dar ea ne-a lăsat comoara asta.

Am simțit că, deși fiica noastră nu mai era fizic printre noi, ea reușise să ne țină împreună. Prin acel mesaj, prin cutia ascunsă, prin iconița bunicii, ne dăduse o ultimă lecție: că iubirea nu moare odată cu trupul.

Am strâns toate obiectele la loc, dar nu le-am mai ascuns. Le-am așezat pe un raft mic din sufragerie, lângă icoană și lângă candela aprinsă. De fiecare dată când lumina pâlpâia, simțeam că ea e acolo, lângă noi.

În timp, oamenii au început să ne viziteze și să vadă acel colț. Unii lăsau flori, alții aprindeau o lumânare. Până și soțul meu, cel care voia să șteargă totul, a început să stea seara în fața raftului, povestindu-i ce a făcut peste zi.

Viața nu s-a întors la ce fusese, dar nici nu s-a oprit acolo, la sicriul alb. Am învățat că, în cultura noastră, lacrimile și rugăciunile nu sunt doar durere, ci și punți între lumi.

Și de câte ori aud greierii cântând în serile de vară, simt că ea încă ne zâmbește, purtând coronița de flori și alergând pe câmpurile copilăriei.