O asistentă medicală încerca să fure un inel scump de pe mâna unui bărbat decedat

Degetele bărbatului, care până atunci păreau rigide și reci, se mișcară brusc. Clara trase mâna înapoi, convinsă că își pierduse mințile. Un fior cumplit îi străbătu șira spinării. Corpul, care ar fi trebuit să fie inert, părea să tresară ca și cum ar fi prins viață pentru o clipă.

Țipătul i se sparse în gât, dar nu fu nimeni să o audă. Ecoul glasului ei se întoarse din pereții reci ai morgii. Clara simți cum genunchii i se înmoaie, dar privirea îi rămase țintuită la inel. Strălucea și mai tare, de parcă lumina fluorescentă de deasupra ar fi prins viață doar pentru el.

Își făcu curaj să se apropie din nou. Își spuse că fusese doar o iluzie, un reflex al mușchilor, ceva normal după moarte. Însă inima îi bătea atât de tare încât simțea că se va prăbuși. Întinse mâna a doua oară.

De data aceasta, inelul alunecă mai ușor. Îl smulse și îl strânse în palmă. Dar în clipa aceea, ochii bărbatului se deschiseră. Erau goi, lipsiți de viață, dar fixați asupra ei. Clara izbucni într-un țipăt sfâșietor și scăpă inelul pe podeaua de faianță, unde se auzi un clinchet metalic prelung.

Se întoarse să fugă, dar picioarele refuzau să o asculte. Corpul îi era paralizat de frică. Aerul se răcise brusc, ca și cum cineva ar fi deschis ușa unui mormânt. De nicăieri, o șoaptă se rostogoli prin încăpere:
— Înapoi…

Clara izbucni în plâns. Vocea nu putea veni de la cel întins pe masă. Și totuși, numai ei îi era adresată.

Într-un gest disperat, se repezi spre ușă, dar mânerul era blocat. Îl zgâlțâi, îl lovi, dar nimic. Atunci se întoarse cu spatele lipit de perete, privind înspăimântată spre cadavru. Bărbatul nu se mișcase. Ochii îi erau din nou închiși. Doar inelul rămăsese acolo, lângă masa rece, ca și cum ar fi așteptat.

Clara își aminti de poveștile spuse de bunica ei, la țară, când era copil. Spunea mereu: „Să nu pui mâna pe ce-i străin de sufletul tău. Mai ales pe ceea ce a fost al mortului. E blestem.” Pe atunci râdea, crezând că sunt superstiții. Dar acum, în adâncul inimii, știa că bunica avusese dreptate.

Adunându-și toate puterile, ridică inelul și îl puse înapoi pe degetul bărbatului. Trupul rămase inert, iar liniștea se reinstală. Ușa, care mai devreme fusese blocată, se deschise cu un scârțâit prelung.

Clara ieși clătinându-se pe coridor. Respira greu, cu palmele reci și fruntea transpirată. În acea noapte, înțelese că nu era doar vorba de bani sau de dorințe. Era vorba de respectul pentru cei plecați.

A doua zi își dădu demisia. Nu spuse nimănui motivul, doar părăsi morga pentru totdeauna. Iar de atunci, ori de câte ori vedea un fulger pe cer, își amintea de clipa în care moartea îi arătase că nu iartă pe nimeni care îi fură liniștea.

Clara nu mai purtă niciodată bijuterii. Pentru ea, fiecare strălucire de aur sau argint purta în adânc un fior de mormânt.

Și, undeva, în tăcerea grea a morgii din Milano, inelul masiv de aur încă strălucea pe mâna bărbatului necunoscut. Intangibil, neatins, ca o lecție pentru oricine ar fi îndrăznit să repete greșeala ei.

Unele lucruri nu sunt făcute să fie luate. Mai ales de la morți.