I-am propus bărbatului cu care mă vedeam de doar câteva luni să intrăm puțin într-o cafenea să ne încălzim

Am rămas pe loc, cu mâinile înghețate și cuvintele blocate în gât. Parcă cineva îmi turnase apă rece pe cap. Nu pentru că nu aveam bani de o cafea. Aveam. Dar tonul lui… felul în care m-a privit… de parcă îi cerusem un sac de ciment, nu un ceai fierbinte.

— Nu, am zis încet. Nu vreau să mănânc pe banii tăi. Doar să ne încălzim puțin.

A ridicat din umeri.

— Păi, dacă e așa, mai bine mergem la mine. E cald, bem un ceai acolo.

Atunci ceva s-a rupt definitiv în mine.

Nu era vorba de lei. Nu era vorba de cafea. Era vorba de respect. De atenție. De faptul că, timp de câteva luni, eu fusesem doar o pereche de urechi pentru el.

Am tras aer adânc în piept.

— Nu, Mihai. Nu merg la tine.

— De ce? a întrebat iritat. Ce are?

— Are că nu vreau. Și are că mi-e frig acum, aici, și aveam nevoie de un gest normal, am spus.

M-a privit de parcă exageram.

— Vai, ce dramă pentru un ceai de 10 lei, a mormăit el.

Atunci am simțit cum îmi crește un nod în stomac. Nu de supărare, ci de claritate. Brusc, toate momentele de până atunci s-au legat între ele: mesajele doar despre el, întreruperile, lipsa de interes, plimbările infinite fără opriri nicăieri.

— Știi ceva? am zis calm. Cred că e mai bine să ne oprim aici.

— Cum adică? s-a mirat el.

— Adică fiecare merge pe drumul lui.

A râs scurt.

— Serios? Pentru asta?

— Nu. Pentru tot.

Am făcut câțiva pași înapoi. Vântul bătea la fel de rece, dar parcă nu-l mai simțeam. El a mai spus ceva, dar nu l-am mai auzit. Mi-am chemat un taxi și am plecat.

În mașină, m-au năpădit gândurile. Mă întrebam de ce acceptasem atât de puțin. De ce îmi spusesem mereu „lasă, nu e chiar așa grav”. De ce ne obișnuim, uneori, să fim invizibile în relații.

Când am ajuns acasă, mi-am făcut un ceai fierbinte, m-am învelit într-o pătură și am stat pe canapea, în liniște. Telefonul a vibrat.

Un mesaj de la Mihai: „Exagerezi. Toate femeile vreți doar să cheltuiască bărbatul.”

Nu i-am răspuns.

L-am șters. L-am blocat. Și, pentru prima dată după mult timp, m-am simțit ușurată.

Pentru că adevărul e simplu: nu cerusem nimic special. Cerusem normalitate. Căldură. Atenție. Și dacă un om nu e dispus să-ți ofere nici măcar o cafea fără să te facă să te simți vinovată, nu va fi niciodată acolo când va conta cu adevărat.

A doua zi am ieșit singură în oraș. M-am așezat într-o cafenea mică, mi-am comandat un ceai și o prăjitură. Le-am plătit eu. Și am zâmbit.

Pentru că, uneori, cea mai bună alegere e să pleci. Iar cea mai mare victorie e să te alegi pe tine.