Un bărbat orb a început dintr-o dată să vadă chiar în timpul propriei nunți

…o femeie pe care sufletul său o cunoștea de multă vreme, dar pe care ochii nu o recunoscuseră niciodată. Era frumoasă dincolo de orice închipuire, cu părul brunet strălucind în lumina apusului și ochii plini de lacrimi care se oglindeau în lumina caldă a serii. Zâmbetul ei tremurat spunea mai mult decât toate cuvintele rostite vreodată.

Adrian și-a dus mâna la față, uluit, iar oamenii din jur au izbucnit în murmure. Nimeni nu înțelegea ce se întâmplase. Isabel îl privea neclintită, încercând să nu se prăbușească sub emoția copleșitoare a momentului.

— Adrian… vezi? îl întrebă ea cu o voce abia auzită, ca o rugăciune.

El încuviință, cu ochii umezi, și pentru prima dată după ani de întuneric, privirea i s-a luminat. A văzut verdele crud al ierbii, cerul presărat cu nuanțe aurii și trandafirii, dar mai ales chipul femeii care îl iubise fără condiții.

Invitații au izbucnit în aplauze și lacrimi, iar un preot bătrân, martor al jurămintelor, a ridicat mâna spre cer, rostind cu voce puternică:
— Minunea iubirii s-a arătat astăzi!

Adrian își amintea poveștile din copilărie, când bunica lui, la sat, îi spunea că dragostea adevărată vindecă ochii inimii, iar uneori chiar și pe cei ai trupului. Cuvintele acelea, spuse odinioară lângă sobă, în serile lungi de iarnă, îi răsunau acum în minte. Poate că în acel moment, între cer și pământ, se deschisese o poartă pentru el.

Mireasa plângea, iar lacrimile ei erau mai curate decât roua dimineților de primăvară. Adrian i-a atins chipul cu ambele mâini, ca și cum ar fi vrut să se convingă că nu visează. O privea ca un copil care descoperă lumea pentru prima dată.

— Ești mai frumoasă decât mi-aș fi putut imagina vreodată, șopti el, iar glasul i se frânse.

Oamenii s-au apropiat, unii au făcut semnul crucii, alții și-au șters ochii. În aer se simțea ceva sacru, ca la sărbătorile din satele românești, când comunitatea întreagă se adună la biserică și fiecare știe că trăiește un moment de neuitat.

Petrecerea care a urmat a fost plină de bucurie, dar pentru Adrian și Isabel fiecare clipă era mai mult decât o sărbătoare. Era renașterea unei vieți noi. El dansa pentru prima dată privind în ochii ei, descoperind fiecare gest, fiecare detaliu. Lumânările străluceau, iar muzica se ridica spre cer.

La un moment dat, Adrian a luat cuvântul. Vocea îi era tremurată, dar hotărâtă:
— Am fost orb, dar dragostea mi-a redat vederea. Nu doar ochilor mei, ci și sufletului. Dacă azi văd lumea, este pentru că ea m-a ținut de mână atunci când nu mai aveam nimic.

Aplauzele au umplut sala, iar un bătrân invitat a murmurat: „Asta e o minune pe care doar Dumnezeu și iubirea o pot face.”

În zilele ce au urmat, vestea s-a răspândit ca focul. Ziarele au scris, televiziunile au relatat, dar nimic nu putea surprinde adevărata esență a momentului. Nu era doar un miracol medical, ci un miracol al iubirii.

Adrian și Isabel și-au început viața de soț și soție cu o recunoștință adâncă. În fiecare dimineață, când soarele răsărea, el o privea și îi spunea: „Ești primul chip pe care îl văd, și asta e tot ce am nevoie.”

Și așa, povestea lor a devenit un simbol: că iubirea adevărată nu are nevoie de ochi ca să vadă, dar uneori are puterea de a-i deschide.

Finalul nu a fost doar o nuntă, ci începutul unei vieți în care lumina și dragostea au mers mână în mână, amintind tuturor că minunile există atunci când inimile bat la unison.