Miliardar deghizat în taximetrist, își duce propria soție

Și atunci a văzut-o.

Caterina apărea dintre umbrelele colorate, cu pași eleganți și cu acea grație care îl cucerise cu ani în urmă. Ținea în mână o pungă mică de cumpărături și privea în jur ca și cum ar fi așteptat pe cineva. Pavel simți cum îi îngheață sângele în vine.

Ridică discret mâna și o salută din spatele geamului murdar al taxiului. Ea se apropie fără ezitare, deschise portiera și intră, fără să bănuiască nimic.

— La strada Ștefan cel Mare, vă rog, spuse ea cu voce caldă.

Pavel dădu din cap, iar motorul vechi porni cu un huruit greu. Pe tot drumul, o privea pe furiș în oglinda retrovizoare. Chipul ei îi era atât de familiar și totuși, în acel moment, părea al unei străine.

Ploaia continua să cadă, iar în interiorul taxiului se lăsase o tăcere apăsătoare. Până când Caterina oftă și, parcă vorbind cu ea însăși, șopti:

— Nu mai pot continua așa…

Pavel simți cum mâinile îi strâng volanul cu putere.

— Cum spuneți? întrebă el, jucându-și rolul.

— Mă vedeți așa, ca pe o femeie elegantă, dar înăuntru sunt frântă, continuă ea. Soțul meu… Pavel… nu mai e același om. Banii l-au schimbat. Trăiesc lângă el, dar mă simt singură. Am găsit alinare în altcineva, un bărbat simplu, care mă ascultă.

Fiecare cuvânt îi tăia sufletul. El, cel care crezuse că îi oferise totul, era acum zugrăvit drept un străin rece.

— Și îl iubiți? se auzi vocea lui răgușită.

Caterina închise ochii, apoi răspunse:

— Da. Nu pentru ce are, ci pentru că e prezent. Uneori îmi doresc să dispar din tot ce am, din luxul care mă sufocă, și să rămân doar o femeie simplă, iubită sincer.

Lacrimi fierbinți îi ardeau ochii lui Pavel, dar le ascunse în spatele ochelarilor. Taxiul continua să gonească pe străzi ude, iar orașul părea brusc ostil.

Ajunseră în fața unei cafenele mici, de cartier, departe de restaurantele exclusiviste unde obișnuiau să cineze împreună. Caterina zâmbi ușor și scoase câțiva lei, plătindu-l cu gest mecanic.

— Mulțumesc, spuse ea, și coborî.

Pavel rămase nemișcat, privind cum se pierde printre mesele din cafenea. În pieptul lui era un gol pe care niciun imperiu, niciun milion, nu-l putea umple.

Și atunci și-a amintit de tatăl lui, un țăran dintr-un sat mic, care îi spusese odată: „Omul, măi băiete, nu-i bogat după câți bani are, ci după câte inimi bat pentru el.” Atunci râsese de acele cuvinte simple. Dar acum îi păreau mai grele decât aurul.

Se dădu jos din taxi și porni pe jos, prin ploaie. Pașii îl purtară fără să-și dea seama spre bisericuța veche de lemn, unde se cununaseră în tinerețe. Clopotul mic bătea încet, iar mirosul de tămâie îl izbi direct în suflet.

Intră. Se așeză pe o bancă și pentru prima dată după zeci de ani își plecă fruntea. Nu ca afacerist, nu ca miliardar, ci ca bărbat pierdut. Rugăciunea i se rostogoli pe buze fără să și-o propună:

— Doamne, dă-mi puterea să fiu din nou omul de care ea s-a îndrăgostit.

Când ieși din biserică, ploaia se oprise. Lumea părea spălată, mai limpede. Pavel știa că drumul din față nu va fi ușor. Dar hotărâse un lucru: nu avea să-și piardă soția din cauza propriei mândrii.

În seara aceea, în loc să se întoarcă la vila luxoasă, merse direct la cafenea. O găsi pe Caterina la o masă mică, cu ceaiul aburind în față. Ea ridică privirea, surprinsă.

Pavel își scoase șapca și ochelarii.

— Avem de vorbit, iubito, spuse el cu vocea unui om care își regăsise inima.

Șocul din ochii ei se transformă în lacrimi. Între ei nu mai erau milioane, nici aparențe. Doar doi oameni, în fața unei alegeri decisive.

Și atunci, în acea cafenea modestă, începu cel mai greu, dar și cel mai sincer capitol al vieții lor.