Vera spăla vasele după cină, când soțul ei a îmbrățișat-o pe la spate

În bucătărie, ceaiul fierbinte îi ardea palmele, dar mai tare o ardea nedreptatea din suflet. Vera își simțea răbdarea întinsă la maximum, ca o ață gata să plesnească. De atâția ani își pusese familia pe primul loc, iar acum urma să fie lăsată singură cu un bărbat care îi amintea, prin fiecare pas nesigur și fiecare miros de alcool, de tot ce voia să uite.

— Igor, eu nu sunt asistentă medicală, nici paznic, — rosti ea cu voce joasă, dar fermă. — Eu sunt soția ta. Și chiar merit mai mult.

Soțul își coborî privirea, jucându-se nervos cu cana de pe masă. Nu spuse nimic, dar Vera știa că în mintea lui decizia fusese deja luată. Cumva, de fiecare dată, el reușea să mute povara pe umerii ei.

În acea noapte, nu dormi. Îl auzea pe Igor respirând liniștit lângă ea, iar din sufragerie răzbăteau sforăiturile socrului. Își aminti de bunica ei, care spunea adesea: „Femeia din casă ține soba aprinsă, dar dacă focul o arde doar pe ea, rămâne scrum.” Atunci a înțeles că trebuie să schimbe ceva.

Dimineața, și-a făcut o cafea tare, și-a pus basmaua pe cap și a ieșit în curte. Grădina era plină de buruieni, dar în colțul dinspre gard răsăriseră lalelele pe care le plantase toamna trecută. Le privi cu lacrimi în ochi — erau dovada că, și în frig și întuneric, viața găsește puterea să izbucnească la lumină.

Zilele următoare au fost un adevărat calvar. Nicolae Petrovici cerea ba țuică, ba țigări, se ridica noaptea și căuta cheile să iasă în sat, iar Vera trebuia să-l oprească. Vecinii șușoteau, iar copiii de pe uliță râdeau când îl vedeau pe bătrân sprijinindu-se de gard.

Într-o seară, după ce abia reușise să-l adoarmă, Vera s-a prăbușit pe scaun și a început să plângă în hohote. Se simțea prizonieră, sacrificată pentru binele altora, fără ca cineva să-i întrebe vreodată ce își dorește ea.

Dar a doua zi, când a mers la piață să cumpere legume, o bătrână i-a pus în traistă un măr roșu și i-a spus: „Ține, mamă. Să-ți îndulcească sufletul. Ești tare ca piatra, dar și piatra crapă dacă n-o stropește ploaia.” Acele vorbe simple au fost ca o trezire.

În seara următoare, l-a așezat pe socru la masă și i-a vorbit deschis:

— Domnule Nicolae, știți bine că băutura v-a adus aici. Eu nu sunt dușmanul dumneavoastră, dar nici nu pot continua așa. Dacă vreți să rămâneți în viață și să-l mai vedeți pe fiul dumneavoastră bucurându-se de nepoți, trebuie să alegeți alt drum.

Bătrânul, pentru prima dată, nu s-a răstit. Și-a pus mâinile tremurânde pe masă și a oftat adânc.

— Fata mea, nu știi ce înseamnă să pierzi tot. Am pierdut-o pe maică-sa și m-am pierdut și pe mine.

— Știu, — răspunse Vera cu lacrimi în ochi. — Dar încă aveți pe cineva. Pe Igor. Și pe mine, dacă mă respectați.

A doua zi dimineață, bătrânul a cerut să meargă cu ea la biserică. Și-au pus hainele curate, iar Vera l-a sprijinit pe drum. Înăuntru, lumânările ardeau blând, iar mirosul de tămâie părea să spele rușinea din ochii lui. Pentru prima dată după multă vreme, bărbatul a rămas tăcut, în genunchi, cu fruntea lipită de podea.

Când Igor s-a întors din Turcia, bronzat și zâmbitor, a găsit o casă schimbată. Nu doar pentru că tatăl său nu mai mirosea a alcool, ci pentru că Vera îl întâmpină altfel: dreaptă, hotărâtă, cu o lumină nouă în privire.

— Ai avut concediu, Igor, — i-a spus ea liniștit. — Eu am avut lecții. Și să știi că de acum înainte nu mai sunt doar „cea care înțelege”. Sunt femeia care decide.

Igor a rămas fără cuvinte. Vera, pentru prima dată după mulți ani, simțea că focul din sobă nu mai ardea doar pentru ceilalți, ci și pentru ea însăși.

Și, privind spre lalelele din grădină, înflorite acum în toată frumusețea lor, știa că făcuse cel mai important pas: în sfârșit, alesese viața ei.