Mama i-a interzis fetiței să deschidă dulapul, dar într-o zi ea l-a deschis și a descoperit ceva oribil

Inima i se opri pentru o clipă. Nu era vânt, nici ploaie, iar casa nu obișnuia să scoată asemenea sunete. Alba își trase pătura până sub bărbie și rămase nemișcată.

Clac… clac.

De data aceasta, zgomotul venea clar din camera mamei. Fetița simțea cum stomacul i se strânge și un fior rece îi cobora pe șira spinării. Îi răsunau în urechi cuvintele mamei: „Nu deschide dulapul din camera mea sub niciun motiv.”

Dar ușa dormitorului era larg întredeschisă, ca o gură care înghite lumina.

Alba coborî încet din pat, cu pași goi pe parchetul rece. Podeaua scârțâia, dar nu suficient de tare încât să acopere sunetele care veneau din cameră. Își aminti poveștile bătrânelor de la sat, care spuneau că unele lucruri trebuie lăsate în pace, chiar dacă curiozitatea îți roade sufletul.

În pragul ușii, respirația i se opri. Întunericul din cameră părea mai dens decât în orice alt colț al casei. Și atunci văzu: ușa dulapului se mișca singură, foarte lent, ca și cum cineva din interior ar fi împins-o.

Clac. Clac.

Alba simți că nu-și mai simte picioarele. Totuși, un gând i se strecură în minte: dacă mama ascunsese acolo ceva care avea nevoie de ajutor? Dacă era un animal rănit?

Cu mâinile tremurânde, fetița împinse ușa dormitorului și păși înăuntru. Mirosul de naftalină și lemn vechi o izbi. Lumina slabă din hol se strecura pe podea, până la marginea dulapului.

Cu pași mici, Alba se apropie. Își întinse mâna, dar înainte să atingă mânerul, ușa se deschise singură cu un scârțâit lung și ascuțit.

Înăuntru nu era nimic la început. Doar hainele mamei atârnând, umbrele lor părând că se mișcă singure. Alba oftă de ușurare, aproape zâmbind de propria ei teamă.

Dar atunci văzu colțul.

O pătură veche, încrețită, ascundea ceva sub ea. Fetița se aplecă și, cu o curiozitate amestecată cu frică, trase ușor materialul. Ochii i se măriră de spaimă.

Sub pătură era o păpușă mare, cu părul încâlcit și fața pătată de ceva ce semăna cu sânge uscat. Ochii ei de sticlă nu priveau în gol, ci parcă direct către Alba.

Inima îi bătea nebunește. Păpușa nu era una obișnuită. Purta pe gât o cruciuliță veche, ca cele făcute la mănăstiri. În sat, bătrânele spuneau că asemenea cruciulițe se puneau pe obiectele blestemate, ca să le țină închis răul.

Alba dădu să strige, dar din gât nu-i ieși niciun sunet. Și atunci păpușa își mișcă ușor capul.

Fetița făcu un pas înapoi, lovindu-se de marginea patului. Lacrimile îi umpluseră ochii. Știa că trebuie să fugă, dar picioarele îi erau înțepenite.

Din păpușă începu să iasă un șuierat ciudat, ca un oftat lung. Aerul din cameră deveni greu, rece, iar veioza din hol pâlpâi.

Atunci Alba își aminti de bunica. Îi povestise odată cum, în copilăria ei, la șezători, femeile cântau doine ca să alunge răul. „Cântecul are putere asupra umbrelor”, îi spusese.

Tremurând, fetița începu să murmure o doină pe care o auzise de la bunica: despre dor și lumină, despre mamă și copil. Vocea ei era slabă la început, dar cu fiecare vers, păpușa se liniștea. Ochii de sticlă își pierdură strălucirea, iar capul căzu înapoi, inert.

Camera se lumină din nou. Aerul rece dispăru.

Alba trase pătură peste păpușă și închise dulapul cu putere. Apoi, plângând, încuie ușa camerei mamei și se întoarse în pat.

Dimineața, Marta găsi fetița adormită, cu lacrimi uscate pe obraji. Nu întrebă nimic. Doar îi puse mâna pe frunte și șopti:
— Îmi pare rău, micuța mea. Acum înțelegi de ce ți-am spus să nu deschizi niciodată acel dulap.

Și, pentru prima dată, Alba simți că mama ei nu era doar protectoare, ci și păstrătoare a unor secrete mult mai vechi decât casa lor galbenă de la marginea satului.