În niciun caz să nu semnați documentele pentru apartament!

Polina simțea cum podeaua de sub picioare îi fugea. Numele soțului ei, rostit de o străină cu atâta teamă, părea să schimbe totul.

Marina a inspirat adânc, apoi a continuat:

— El știe să cucerească. La început e fermecător, grijuliu, face complimente… dar, mai devreme sau mai târziu, ascultă doar de mama lui. Și, credeți-mă, Oksana Ivanovna are un plan pentru fiecare pas pe care îl faceți.

Polina a simțit cum i se strânge pieptul. De atâtea ori își spusese că exagera, că nu era decât gelozia ei față de amestecul soacrei în viața lor. Dar acum, cuvintele acestei femei necunoscute îi confirmau cele mai mari temeri.

— Eu am pierdut apartamentul meu din centru, — a rostit Marina cu voce joasă. — Totul a început cu niște hârtii. „Doar o formalitate”, mi-au zis. Am semnat, și în câteva luni am rămas pe drumuri. Acum stau cu chirie, și singura mea greșeală a fost că am avut încredere.

Polina a tresărit. Se gândi la actele pe care Oksana îi ceruse deja să le ducă la notar. Atunci refuzase, invocând lipsa timpului. Acum înțelesese de ce soacra insista atât.

— Și dacă eu nu semnez? — întrebă Polina, mai mult ca pentru sine.

Marina o privi fix, cu o privire tăioasă.

— Atunci vor încerca altceva. Vor face tot ce le stă în putere. Dar măcar vei fi pregătită.

Polina închise ușa încet, rămânând în liniște. Ceainicul continua să freamăte, iar aburii ridicați în aer o amețeau. Se simțea prinsă între două lumi: cea a căminului proaspăt renovat, unde visase să trăiască fericită cu Nicolae, și cea a suspiciunii care îi mușca acum din suflet.

În acea seară nu a mai băut ceaiul. A rămas pe canapea, cu ochii ațintiți spre pereții noi, încercând să-și adune gândurile.

A doua zi, a mers la biserica din colțul străzii. Nu era o femeie foarte credincioasă, dar simțea nevoia să aprindă o lumânare. În fața icoanei Maicii Domnului, și-a lăsat sufletul să vorbească în șoaptă: „Dă-mi putere să aflu adevărul. Și să nu mă pierd.”

Preotul bătrân, care ieșea din altar, a zărit-o. S-a apropiat și, văzându-i chipul tulburat, i-a spus simplu:

— Fata mea, să știi că adevărul, oricât de greu ar fi, te va elibera. Să nu-ți fie teamă să-l cauți.

Cuvintele lui i-au rămas întipărite în minte. Și, pentru prima dată, Polina simțea că nu mai putea ignora semnele.

În seara următoare, când Nicolae s-a întors acasă, ea îl aștepta deja. Apartamentul mirosea a busuioc și a tămâie, iar pe masă ardea o lumânare albă.

— Trebuie să vorbim, — i-a spus ea, cu o liniște stranie în voce.

El a zâmbit, ca și cum n-ar fi înțeles gravitatea momentului. Dar în ochii Polinei nu mai era acea naivitate de odinioară. Era hotărâre.

— Despre mama ta. Și despre mine.

Nicolae a încremenit. Tăcerea lui i-a confirmat tot ce trebuia să știe.

Polina nu mai era victima din povestea altcuiva. Acum era femeia care avea să decidă singură pentru viața ei.

Și-a ridicat privirea spre icoana din colț și a înțeles: niciun apartament, nicio avere, niciun plan ascuns nu mai aveau putere asupra ei.

Pentru prima dată după mult timp, respira liber.