Soțul a râs și a dat-o afară, lăsându-i doar un frigider vechi

Marina s-a trezit devreme, cu razele soarelui strecurându-se prin perdeaua ruptă. În cameră mirosea a umezeală și a praf, iar frigiderul acela vechi, moștenit de la bunica, trona în mijlocul bucătăriei ca un martor tăcut al vremurilor trecute. Băiețelul dormea pe canapea, acoperit cu o pătură subțire. Îl chema Mihai și spusese că nu are pe nimeni. Fusese crescut într-un centru de plasament, dar fugise. Marina nu-l putuse da afară. În privirea lui era ceva ce o făcea să creadă că, deși era doar un copil, suferea la fel ca ea.

A făcut o cafea la ibric, apoi s-a apropiat de frigider. A pus palma pe el, parcă pentru a-l simți, și un fior rece i-a trecut prin corp. A încercat să-l deschidă, dar ușa era blocată. Cu o șurubelniță, a forțat puțin balamalele ruginite și, în cele din urmă, a reușit. Înăuntru nu era nimic. Doar rafturi goale și un miros ușor de motorină. Totuși, ceva nu-i dădea pace. Bătrânul aparat părea mai adânc decât ar fi trebuit.

După ce Mihai s-a trezit, cei doi au început să curețe casa. Într-un colț al bucătăriei, Marina a observat o pată ciudată pe podea, ca o urmă de ulei vechi. Când a mutat frigiderul, a auzit un clinchet metalic. În spatele lui, peretele avea o crăpătură fină. A bătut ușor cu degetele — suna gol. Mihai a adus o șurubelniță, iar după câteva minute au desprins o bucată din tablă.

În spatele plăcii era un compartiment secret. Din interior au scos o cutie mică, de lemn, legată cu o sfoară veche. Marina a desfăcut nodul cu mâinile tremurânde. Înăuntru erau mai multe hârtii îngălbenite, niște bancnote de 500 de lei dinainte de ’89 și un carnețel cu numele bunicii. Pe prima pagină scria: „Pentru cel care va avea curajul să caute adevărul.”

Marina a simțit cum îi bate inima în piept. A început să citească. În jurnal, bunica povestea despre anii ’50, când fusese nevoită să ascundă averea familiei, de frica comuniștilor. Scria despre aur, bijuterii și documente care dovedeau dreptul de proprietate asupra unui teren mare din centrul orașului, confiscat pe nedrept. Toate dovezile se aflau, spunea bunica, în spatele frigiderului, într-un compartiment dublu.

Marina și Mihai au continuat să caute. Au scos toată tabla interioară și, sub un strat de vată de sticlă, au descoperit un săculeț mic. Când Marina l-a deschis, aproape că a scăpat din mână ceea ce a văzut: bijuterii de aur, monede vechi și un inel cu o piatră verde. Era averea despre care bunica pomenise.

A izbucnit în plâns. Toată viața ei se prăbușise într-o noapte, iar acum, din cenușa trecutului, destinul îi întindea o mână. Mihai o privea fără să spună nimic. Ea s-a aplecat și l-a îmbrățișat.

— „Tu mi-ai adus norocul, copile”, i-a spus printre lacrimi.

În zilele următoare, Marina a mers la primărie cu documentele găsite. După multe drumuri și bătăi de cap, autoritățile au confirmat că terenul fusese într-adevăr confiscat ilegal. În scurt timp, a devenit proprietara unei bucăți valoroase de pământ, pe care o firmă mare de construcții a cumpărat-o cu peste 1.200.000 de lei.

Din banii aceia, Marina și-a cumpărat o casă mică la marginea orașului și l-a adoptat oficial pe Mihai. Au început o viață nouă, simplă, dar plină de dragoste.

Într-o seară, pe când priveau apusul din curte, Mihai a întrebat-o:
— „Crezi că bunica ta știa că noi o să găsim comoara?”
Marina a zâmbit și a privit cerul.
— „Cred că bunica mea a știut că dragostea și bunătatea se întorc mereu, chiar și atunci când totul pare pierdut.”

Frigiderul acela vechi stătea acum în colțul curții, vopsit în alb, plin cu flori. Nu mai era doar o relicvă din trecut, ci un simbol al speranței. Marina știa că viața nu i-a distrus nimic — doar i-a arătat drumul către ceea ce merita cu adevărat: o familie și o nouă șansă.