Treceam pe lângă casa fratelui meu și m-am gândit să intru pe la el

Soția mea stătea la masă, râzând. În fața ei, fratele meu turna vin în două pahare. Vorbeau relaxați, ca doi oameni care se cunosc prea bine. M-am lipit de perete, ca să nu fiu văzut, și am simțit cum sângele îmi urcă în tâmple.

La început, am crezut că poate doar discutau ceva, dar gesturile lor spulberau orice îndoială. Ea îl atingea pe mână, iar el o privea așa cum nu mai făcuse nimeni de mult cu mine.

Mi-am mușcat buza, încercând să-mi stăpânesc furia. Nu știam dacă să intru peste ei sau să plec fără un cuvânt. Mă durea mai tare decât orice lovitură — nu doar trădarea, ci faptul că era vorba despre fratele meu.

Am rămas acolo, ascultând. Vocea ei suna altfel: caldă, jucăușă, de parcă n-ar fi avut nicio grijă în lume.
— Nu trebuia să venim aici, — i-a spus ea râzând, — dacă ne vede cineva…
— Lasă, — a răspuns el, apropiindu-se, — oricum nu vine nimeni la ora asta.

M-am dat un pas înapoi. Simțeam cum pământul mi se mișcă sub picioare. Toate serile în care am așteptat-o acasă, toate zilele în care am crezut în ea, se spulberau într-o clipă.

Am pornit către mașină, tremurând. Am vrut să plec, dar mâna mi s-a oprit pe portieră. Nu puteam merge fără să spun nimic. Mi-am făcut curaj și am intrat.

Ușa a scârțâit ușor. În clipa aceea, amândoi s-au întors spre mine. Privirile lor spuneau totul. Nu mai era loc de scuze.
— Sunteți nebuni? — am spus răgușit. — Aici? În casa fratelui meu?
Ea s-a ridicat, palidă, încercând să găsească un cuvânt.
— Nu e ceea ce crezi…
— Taci! — am izbucnit. — Nu încerca să mă minți din nou.

Fratele meu a făcut un pas înainte.
— Las-o, — a zis el, — e vina mea.
— Ba nu, — i-am răspuns, — e vina amândurora.

Am ieșit fără să mai privesc înapoi. Afară mirosea a toamnă, iar frigul îmi ardea obrajii. Mi-am aprins o țigară, deși nu mai fumam de ani buni. Nu știam dacă să plâng sau să râd.

Când am ajuns acasă, am deschis ușa și m-am prăbușit pe canapea. Casa era tăcută, pustie, dar pentru prima dată după mult timp, am simțit că nu mai trebuie să mă prefac.

A doua zi, am pus verigheta pe masă și am scris doar atât pe o bucată de hârtie: „Nu mai ai ce să-mi explici.”

Apoi am ieșit în curte, am privit cerul senin și am simțit un aer nou în piept. Durerea nu dispăruse, dar era începutul unei libertăți. Poate că pierdusem o soție și un frate, dar mă regăsisem pe mine.

Și uneori, viața trebuie să te dărâme ca să te ridici altfel.