O fetiță săracă ajută un milionar să-și repare Mustangul atunci când el vede inelul de pe degetul ei.

Clara își mușca ușor buza, încercând să-și amintească explicațiile unchiului ei. Părea o joacă pentru ea, dar în ochii lui Bruno era ceva incredibil. O copilă, cu o șuviță rebelă căzută pe frunte, părea mai sigură decât orice mecanic pe care l-ar fi putut plăti.

— Aici e problema, spuse ea după câteva clipe. Asta nu e de la motor, ci de la cablul care s-a slăbit. Trebuie doar strâns bine.

Din ghiozdan scoase trusa învelită în cârpă. Sculele nu erau noi, dar se vedea că erau păstrate cu grijă. Cu gesturi rapide și sigure, Clara fixă cablul și apoi îl privi pe Bruno.

— Încercați acum.

El, cu un aer neîncrezător, se urcă în mașină și întoarse cheia. Motorul porni imediat, răsunând adânc în liniștea drumului de țară.

Bruno rămase câteva secunde nemișcat. Nu-i venea să creadă că o copilă îl scosese dintr-o situație pentru care ar fi plătit mii de euro. Coborî din mașină, zâmbind larg pentru prima dată în acea zi.

— Cum te cheamă?

— Clara, răspunse simplu, în timp ce împăturea din nou cârpa în jurul sculelor.

Privirea lui Bruno coborî atunci spre mâna ei mică, murdară de ulei, și observă inelul de pe deget. Nu era un inel scump, ci unul vechi, cu o piatră albă, ușor zgâriată. Dar ceva în el îl făcu să încremenească.

Îl recunoștea. Îl văzuse odată, cu mulți ani în urmă, pe mâna unei femei pe care nu o uitase niciodată.

— Clara… de unde ai inelul acesta?

Fetița îl privi puțin încurcată.

— A fost al mamei mele. Mi l-a lăsat înainte să plece la Dumnezeu.

Cuvintele simple, rostite cu inocență, îl străpunseră pe Bruno. O durere veche, ascunsă, i se trezi în suflet. Nu întâmplător se afla acolo, pe acel drum prăfuit.

— Mama ta… cum se numea? întrebă cu o voce stinsă.

— Ana, răspunse Clara fără ezitare. Ana Herman.

Bruno simți că i se taie respirația. Ana fusese prima lui iubire, fata care îi marcase tinerețea și pe care o pierduse din cauza ambițiilor lui nemăsurate. Plecase să-și construiască imperiul, iar ea rămăsese în sat, refuzând să-i urmeze visul.

Acum, în fața lui, fiica ei îl privea cu aceiași ochi calzi, aceiași ochi care îl urmăreau în amintiri.

Se așeză pe vine, ca să fie la nivelul ei.

— Clara… eu am cunoscut-o pe mama ta.

Fetița clipi de câteva ori, surprinsă.

— Serios?

Bruno dădu din cap, iar privirea lui se aburi.

— A fost o femeie extraordinară. Îmi pare rău că n-am fost acolo…

Tăcu, simțind că vocea îl trădează. Clara, deși mică, înțelese că bărbatul din fața ei nu era doar un străin cu mașină scumpă. Era cineva legat de povestea ei.

— Domnule, ați vrea să veniți să-l cunoașteți pe unchiul meu? El are grijă de mine acum.

Invitația era simplă, dar în sufletul lui Bruno aprinse o flacără. De atâția ani se înconjurase de ziduri, crezând că banii și succesul îl vor face fericit. Dar acolo, pe un drum prăfuit, o fetiță de 9 ani îi arătase că viața are altă valoare.

Au pornit împreună spre sat. Clara povestea cu entuziasm despre școală, despre cum își ajută unchiul în atelier și despre cât de mult îi lipsea mama. Bruno o asculta atent, simțind cum fiecare cuvânt îi vindeca o parte din suflet.

Când au ajuns la casa modestă a lui Luca, bărbatul îi întâmpină cu privirea obosită, dar caldă. Nu era bogăție acolo, dar era liniște și demnitate.

Bruno Meyer, milionarul rece și calculat, înțelese atunci că găsise ceva ce pierduse de mult: rădăcinile.

Și, în tăcerea acelei seri, cu un miros de fân și pâine proaspătă plutind în aer, își dădu seama că nu mașina reparată fusese miracolul zilei. Ci întâlnirea cu Clara, fetița care purta pe deget amintirea iubirii sale pierdute, și care, fără să știe, îi redase un sens pe care banii nu-l vor putea cumpăra niciodată.