Ce se întâmplă atunci când cea mai disprețuită femeie din sat se căsătorește cu un bărbat care nu este cine pare a fi?

Clara ezită să răspundă. Se simțea stingherită de atenția neașteptată și de pașii apăsați ai bărbatului care părea să-i ușureze povara fără niciun efort.

— Spre casa Valero, domnule… —spuse ea încet, ca și cum i-ar fi fost teamă să rostească numele care îi aducea atâtea priviri batjocoritoare în sat.

El îi aruncă o privire lungă, pătrunzătoare, dar nu spuse nimic. Doar zâmbi, un zâmbet cald și misterios care o tulbură mai mult decât ar fi vrut să recunoască.

Drumul până la casa ei era lung și tăcut, spart doar de cântecul greierilor ascunși în iarba arsă și de scârțâitul lemnului de la găleți.

Ajunși în fața gospodăriei, Clara se grăbi să ia gălețile, rușinată ca nu cumva mama ei să o vadă însoțită de un bărbat. Dar bărbatul își ridică palma și o opri.

— Dați-mi voie să vă duc apa până în curte.

Ea nu îndrăzni să se împotrivească. În sat, astfel de gesturi erau rare, mai ales pentru cineva ca ea.

Mama Clarei, o femeie cu ochi reci și buze strânse, îi întâmpină la poartă. Privirea ei tăioasă se opri asupra străinului, măsurându-l cu suspiciune.

— Cine e domnul? —întrebă scurt, ignorându-și fiica.

— Un călător, doamnă —răspunse el politicos, lăsând gălețile jos—. Mi s-a părut potrivit să o ajut pe domnișoara.

Clara simți cum obrajii i se aprind. Mama ei însă nu păru impresionată.

— Domnișoara? —râse ironic—. O fată trecută de vreme și nefolositoare. Nu vă mai pierdeți timpul cu ea, domnule.

Bărbatul nu clinti din privire. Din contră, zâmbetul i se adânci și vocea îi deveni și mai liniștită.

— Uneori, ceea ce satul aruncă la margine e tocmai ceea ce are mai multă valoare.

Clara rămase împietrită. Niciodată nimeni nu vorbise despre ea în felul acesta.

Zilele următoare, străinul —care se prezentase drept Ion — apăru tot mai des prin sat. Spunea că e negustor de vite, dar puțini știau de unde venise. Avea un aer de om obișnuit să cutreiere lumea, însă ochii îi ascundeau povești pe care nimeni nu le putea citi.

Oamenii din sat, curioși și bârfitori cum erau, începură să-l urmărească cu privirea. Și, spre uimirea tuturor, Ion părea să-și îndrepte pașii mereu spre Clara.

La început, femeile din sat râseră de ea, spunând că străinul doar își bate joc. Dar când zilele se transformară în săptămâni, iar Ion continua să o însoțească la fântână, să-i aducă lemne și să stea la povești cu ea seara, pe băncuța din fața casei, râsetele se stinseră.

Curând, vestea că Ion o ceruse de nevastă pe Clara se răspândi ca focul. Satul întreg se cutremură. Cum era posibil ca fata batjocorită de toți să ajungă mireasă înaintea celorlalte fete?

Nunta se pregăti în grabă, după obiceiul locului. Lăutarii fură chemați, mesele se încărcară cu sarmale, plăcinte și vin roșu din butoaie vechi. Satul întreg se adună, dar nu din bucurie, ci din curiozitate și poate chiar invidie.

În ziua nunții, Clara își făcu apariția îmbrăcată într-o rochie simplă, albă, moștenită de la o mătușă. Părul ei prins în coadă și ochii înlăcrimați nu ascundeau emoțiile.

Dar Ion, cu privirea lui de oțel, o privi ca și cum ar fi fost cea mai frumoasă femeie din lume.

Când preotul îi întrebă dacă acceptă să-i fie soție, el rosti un „Da” apăsat, iar vocea îi răsună peste toți cei prezenți.

Clara simți cum lumea întreagă se năruie și renaște în același timp. Pentru prima dată în viața ei, nu mai era „povara familiei”, ci femeia dorită de un bărbat în fața satului întreg.

Totuși, chiar în mijlocul sărbătorii, un detaliu tulburător începu să iasă la iveală. Un moș din sat, care îl privise atent pe Ion, șopti către cei din jur:

— Omul ăsta nu-i cine spune că este. L-am mai văzut odată, cu mulți ani în urmă… dar nu ca negustor de vite, ci ca haiduc.

Murmurul se răspândi rapid, ca o flacără în paie uscate. Satul întreg începu să se agite, iar ochii se întoarseră din nou spre Clara.

Dar ea, ținându-l de mână pe Ion, ridică privirea și pentru prima dată în viață înfruntă toți ochii batjocoritori.

— Poate că nu e cine spune că este —zise ea cu voce tare—, dar pentru mine este omul care m-a ales, când voi toți m-ați alungat.

Liniștea care se așternu peste curtea plină de lume fu mai puternică decât orice muzică.

Și astfel, în acea zi, Clara Valero —fata disprețuită a satului— deveni nu doar soție, ci și o femeie care învățase să-și ridice capul sus, chiar și în fața celor care îi doreau pieirea.