„Ai hrănit-o pe fiica mea — acum îți aparțin prin tradiție străbună!

Colderen o privi cum se strângea lângă foc, cu haina lui prea mare pentru trupul ei firav. Îl cuprinse o liniște ciudată, amestecată cu o neliniște pe care nu o mai simțise de ani de zile.

Îi aminti de serile din copilărie, când mama lui, în satul de peste dealuri, aprindea focul și le spunea povești despre strigoi și pricolici, iar el asculta cu ochii mari, înfășurat într-o pătură grea din lână.

Acum, în fața lui, era alt copil, rătăcit, rupt de lume, dar ochii ei goi îi spuneau o poveste mai dureroasă decât orice basm.

Îi dădu câteva bucăți de pâine uscată înmuiată în lapte cald. Ea mâncă încet, cu degete tremurânde. Nu ridică privirea, dar nici nu lăsă firimituri să cadă.

Colderen știa că acolo unde e un copil, trebuie să fie și o mamă. Și unde e o mamă, e și un adevăr greu de dus.

Își puse pălăria pe cui și ieși din cabană. Aerul rece îi tăie obrajii. Privi spre pădurea de unde apăruse fata. Ceva nevăzut îl chema acolo, o tăcere încărcată, ca înaintea furtunii.

Când se întoarse, fetița dormea lângă foc. Îi trase haina mai aproape și se așeză pe scaunul din lemn de stejar. Dar somnul nu-l cuprinse.

În zorii următori, câinii latrară. Colderen ieși în grabă, cu arma în mână. Pe potecă, o femeie înaltă, cu părul negru prins în împletituri, înainta încet. Pe umeri purta semnele tribului apache.

Ochii ei se opriră pe bărbat, apoi pe cabană.

„Ai hrănit-o pe fiica mea”, spuse ea cu glas hotărât, „iar după tradiția noastră, acum îți aparțin.”

Cuvintele îl loviră mai tare decât orice glonț.

Se uită în ochii ei și înțelese că nu era doar o regulă tribală, ci o legătură veche, născută din sânge și suferință, mai puternică decât oricare alt jurământ.

În mintea lui, amintirile durerii se ciocniră cu focul viu al unei noi speranțe. În mijlocul câmpiei reci, unde credea că își va duce viața singur, destinul îi adusese din nou o familie.

Și, pentru prima dată după ani de singurătate, Colderen simți că răsăritul avea din nou culoare.