Imediat după nuntă, invitații au auzit țipete sălbatice venind din dormitorul mirilor.

O liniște apăsătoare a cuprins întreaga vilă. Muzica care răsuna vag de la bar s-a stins brusc, de parcă și ea s-ar fi speriat. Pașii celor mai curajoși bărbați se auzeau grei pe scări, iar femeile rămase jos își frângeau mâinile, făcându-și semne neliniștite.

În fața ușii, toți s-au oprit. Dinăuntru răzbăteau suspine, apoi dintr-odată un geamăt care a făcut pielea tuturor să se încrețească. Prietenul mirelui a ridicat mâna și a bătut cu putere.

— Deschideți! E totul în regulă?

Nimeni nu a răspuns. Doar plânsul Mariei, slab, sfâșietor. Cu o hotărâre bruscă, au împins ușa. Lacătul, probabil tras în grabă, a cedat.

Ceea ce au văzut dincolo i-a lăsat fără suflare. Maria era prăbușită pe podea, îmbrăcată încă în rochia de mireasă, cu fața scăldată în lacrimi. În jurul ei, petale de trandafiri albi fuseseră împrăștiate, amestecate cu cioburi de sticlă.

Andrei stătea într-un colț, sprijinit de perete, cu o mână la tâmplă și privirea pierdută. Pe noptieră, o fotografie veche, cu marginile arse, stătea răsucită. Nimeni nu o adusese acolo.

— Doamne ferește… — murmură o femeie făcându-și cruce, așa cum e obiceiul la noi când simțim că ceva nevăzut și rău se apropie.

În liniștea aceea apăsătoare, s-a auzit din nou un scâncet. Nu venea de la Maria. Toți au încremenit. Privirile lor s-au îndreptat către dulapul masiv din lemn, străvechi, lăsat acolo de foștii proprietari ai vilei.

Unul dintre bărbați, mai îndrăzneț, s-a apropiat și a întins mâna spre clanță. Toată lumea și-a ținut respirația. Ușa a scârțâit lung, ca un vaiet.

Înăuntru, pe podeaua întunecată, stătea un cufăr vechi. Încuietorile ruginite erau forțate, de parcă cineva le-ar fi deschis dinăuntru. Și din cufăr, ca o adiere rece de iarnă, s-a răspândit un miros greu, de mucegai și tămâie arsă.

Maria, abia ridicată de pe podea, a început să tremure și să repete printre sughițuri:

— V-am spus… am simțit ceva… nu era doar imaginația mea…

Andrei, încă palid, și-a găsit glasul:

— Nu e prima dată când aud plânsul ăsta… și la casa părinților mei îl auzeam, în nopțile de sărbătoare…

O femeie mai în vârstă, care venise la nuntă din partea mirelui, a făcut un pas înainte și a rostit cu glas grav:

— Asta nu e întâmplare. În neamul vostru există povești vechi… Despre blestemul care cade peste mire atunci când jură iubire sub luna plină.

Cei prezenți s-au uitat unii la alții îngroziți. Afară, vântul se stârnise din senin, făcând perdelele să fâlfâie ca niște aripi de pasăre neagră. O lumânare s-a stins, lăsând camera într-o semiumbră stranie.

Și atunci, din cufăr, s-a auzit un glas șoptit, de copil:

— Nu trebuia să vă căsătoriți…

Maria a izbucnit din nou în plâns, iar Andrei a căzut în genunchi, înțelegând în sfârșit ce înseamnă să porți pe umeri păcatele neamului.

Un preot a fost chemat de urgență în acea noapte, iar vila, de atunci, a rămas pustie. Localnicii spun că și astăzi, dacă treci pe lângă ea în miez de noapte, poți auzi suspinele Mariei și vocea copilului care avertizează.

Pentru unii e doar legendă, pentru alții e dovada că trecutul nu iartă niciodată, iar blestemele, odată rostite, își găsesc mereu drumul către cei vii.