Catinca stătea în fața oglinzii din dressing

Catinca simți cum inima îi bate mai repede. Cu pași ezitanți, se apropiă de el. Era același Ivan care i-a rămas în minte ani de zile, dar ceva în aer părea schimbat, ca și cum timpul ar fi așezat totul la locul lui.

— Am venit să mă regăsesc, — răspunse ea încet, cu glas tremurat. — Să înțeleg ce am pierdut, ce am lăsat în urmă.

Ivan zâmbi ușor, dar privirea lui era serioasă. — Ai făcut bine că ai venit. Uneori, drumul înapoi te ajută să vezi ce ai ratat.

Stătură câteva momente în tăcere, doar zgomotul orașului pătrunzând prin geam. Catinca simți cum greutatea ultimilor ani începe să se desprindă de umerii ei. Parcă se elibera de o cușcă invizibilă, pe care nici nu-și dăduse seama că o purtase atât de mult.

— Ivan, — spuse ea, cu emoție, — mi-am dat seama că am trăit prea mult pentru alții. Că am uitat cine sunt cu adevărat.

— Și cine ești? — întrebă el, atent, fără să preseze.

— Sunt eu, Catinca. Nu soția perfectă, nu păpușa frumoasă, ci eu cu toate temerile și visurile mele. — Își trase un scaun și se așeză, simțind că fiecare cuvânt al ei o eliberează.

Ivan se așeză și el. — Știi, și eu am simțit că ceva lipsește, că viața e mai mult decât ce ni se arată în fiecare zi. E nevoie să ne regăsim curajul să ne asumăm adevărul.

Vorbiră ore întregi. Despre trecut, despre greșeli, despre ceea ce fiecare a pierdut. Dar, mai ales, despre ceea ce putea fi acum. Catinca simți pentru prima dată în ani o speranță reală. Nu era doar o fantezie, ci posibilitatea unui început curat, fără calcule reci sau așteptări impuse.

După amiaza, ieșiră împreună la o plimbare prin oraș. Luminile strălucitoare păreau acum mai apropiate, mai vii, iar zgomotul orașului nu mai era rece și străin. Erau pași comuni, fără reguli stricte sau roluri de jucat.

Catinca simți cum zâmbetul ei se deschide adevărat pentru prima dată după ani întregi. Simți cum viața, cu toate imperfecțiunile ei, era frumoasă, iar ea avea șansa să o trăiască pentru sine.

— Știi, — spuse Ivan, — uneori cred că ne pierdem doar pentru a ne regăsi mai puternici. Și cred că tu meriți să fii fericită, fără compromisuri.

Catinca îl privi și simți o liniște interioară. În sfârșit, înțelegea că nu e nimic greșit să-ți urmezi inima, chiar și după ani de regrete. Poate că nu totul se putea repara, dar avea puterea să aleagă ceea ce contează pentru ea.

Când se întoarseră la hotel, Catinca știa că o nouă viață începea. Nu era nevoie de aprobări sau de calcule reci. Era doar ea, cu propria ei libertate și cu un viitor care, pentru prima dată, îi aparținea cu adevărat.

Și în acea seară, privind orașul de la fereastra camerei, simți cum toate luminile păreau să o invite să trăiască fiecare clipă cu pasiune, curaj și adevăr. Nu mai era păpușa lui Alexei. Era Catinca, liberă și întreagă, gata să-și scrie povestea așa cum a ales ea.