— Atunci vinde mașina soției! — tună socrul, iar Marina rămase nemișcată la ușa biroului

Marina simți cum inima îi bate tot mai tare. Știa că lucrurile nu se vor așeza de la sine. Totul depindea de ea. Își trase scaunul mai aproape de birou, inspirând adânc. Analiza documentele, făcând planuri pentru fiecare pas, pentru fiecare eventualitate.

Gândurile îi zburau la Dima. Îl iubea, da, dar se simțea trădată. Nu de el, ci de tăcerea lui. Cum putea să lase ca lucrurile să se întâmple fără să lupte pentru ceea ce construiseră împreună? Se ridică și privi orașul prin geamul mare. Ploaia spăla totul, dar nu și durerea care îi strângea sufletul.

Își aminti de clipele fericite — când râdeau împreună, când Dima o privea cu admirație și recunoștință. Apoi gândul la Mercedesul pe care îl primise cu atâta dragoste o duru. Nu era doar o mașină. Era simbolul unei iubiri, al grijii și al respectului dintre ei. Și totuși, acum, cineva voia să-i răpească acel simbol, să o pună pe ea într-o lumină nedreaptă.

Marina luă telefonul și trimise un mesaj scurt lui Dima: „Trebuie să vorbim. Azi seara. Acasă.” Își simți degetele tremurând, dar nu de teamă, ci de hotărâre. În sfârșit, se simțea pregătită să-și apere lumea.

Ziua trecu greu, cu fiecare minut părea mai lung decât precedentul. Când seara coborî, privi străzile luminate, traficul, oamenii grăbiți. Totul părea neimportant în fața furtunii care se apropia în biroul lor și în sufletele lor.

Acasă, Dima o aștepta pe canapea, privind nervos ceasul. Marina intră, cu pași siguri, privirea fixă. În aer plutea tensiunea.

— Dima — începu ea calm, dar cu voce fermă — nimeni nu ia nimic fără să discutăm mai întâi. Nici mașina, nici ceea ce am construit împreună.

Ochii lui se umplură de surpriză, apoi rușine. Marina continuă:
— Este timpul să ne apărăm familia, Dima. Nu pentru că vrem bani sau lucruri, ci pentru că ceea ce avem e mai valoros decât orice cadou sau presiune. Vom găsi o soluție. Împreună.

Dima oftează adânc și dă din cap. Știa că are dreptate. Pentru prima dată, se simți mândru de curajul Marinei. Era începutul unei bătălii pentru respect, dragoste și dreptate. Dar de data asta, nu mai erau singuri. Fiecare pas pe care îl făceau împreună îi apropia mai mult de ceea ce conta cu adevărat: familia lor.

În acea seară, privind cum ploaia încetează și luna se oglindește în asfaltul umed, Marina înțelege că puterea nu stă în bani, ci în tăria de a spune „nu” atunci când e nevoie, și de a lupta pentru ceea ce iubești cu adevărat.

Fiecare alegere, fiecare gest avea să conteze de acum înainte. Și Marina știa, în adâncul sufletului, că era pregătită să câștige.