V-ați gândit bine, tu și maică-ta, dar ați uitat un detaliu: apartamentul meu nu-ți aparține

Câteva clipe, în bucătărie s-a lăsat o liniște grea, apăsătoare. Se auzea doar lingurița care lovea ușor cana. Alina privea în gol, simțind cum îi urcă în piept un amestec de furie și neputință.

Nu era vorba că nu voia să o ajute pe bătrână. Îi părea rău pentru Maria, chiar îi fusese milă de ea de multe ori. Dar știa prea bine cum era femeia — aspră, critică, cu o gură care nu se mai oprea. Iar ea, Alina, trăise destul de greu până să simtă liniște în casa lor.

Când s-au mutat în apartamentul acela, munciseră cot la cot. Ea făcuse ore suplimentare, el mai lua lucrări în plus. Nu aveau bani, dar aveau visuri. Visul unei familii liniștite, unde să nu mai sune nimeni la ușă nepoftit și unde deciziile să fie doar ale lor.

Iar acum, tot ce construiseră părea că se năruie într-o clipă.

— Ionuț, tu măcar m-ai întrebat dacă sunt de acord? — vocea ei tremura, dar privirea era hotărâtă. — De câte ori a venit la noi, am avut scandaluri. Ți-ai uitat mama cum îmi vorbea?

— Lasă, nu mai exagera! — a ridicat tonul el. — E mama mea, Alina! Nu o pot lăsa singură!

— Și eu ce sunt? Un străin? — l-a întrerupt ea, ridicându-se brusc. — Sau doar femeia care trebuie să înghită tot?

Tăcerea care a urmat a fost mai grea decât orice ceartă.

În seara aceea, Alina a dormit prost. Se tot întorcea pe o parte și pe alta, iar gândurile o măcinau. A doua zi, și-a luat liber de la serviciu. Trebuia să gândească limpede.

A deschis laptopul și a privit lung spre actele de proprietate. Apartamentul era pe numele ei. Făcuse o greșeală când, din iubire, îl lăsase pe Ionuț să creadă că „al lor” înseamnă totul împreună.

Dar acum nu mai era timp pentru iluzii.

Când Ionuț a venit acasă, obosit și iritat, a găsit-o la masă, cu o foaie în față.

— Ce e asta? — a întrebat el, suspect.

— E un acord de închiriere, — i-a spus ea calm. — Dacă mama ta vine aici, o să plătiți chirie. Pentru că asta e casa mea. Nu pensiune, nu azil.

El a izbucnit: — Ai înnebunit?!

— Nu, Ionuț, m-am trezit, — i-a răspuns ea, privind drept în ochii lui. — Timp de zece ani am trăit ca și cum n-aș fi contat. Dar acum gata. Nu mai vreau să fiu cea care tace și înghite.

El a încercat să râdă, dar râsul i s-a stins repede. Văzuse hotărârea din ochii ei — o hotărâre pe care nu o mai putea dărâma.

După câteva zile, Maria Stănescu nu s-a mai mutat la ei. Ionuț a plecat câteva nopți la mama lui „până se liniștesc lucrurile”. Dar Alina știa că, de fapt, se încheiase ceva.

A fost dureros, dar eliberator.

Într-o dimineață, și-a făcut o cafea și a privit prin geam. Afară ploua ușor, dar în sufletul ei era senin.

Pentru prima dată după mulți ani, simțea că are din nou control asupra propriei vieți. Și că, uneori, cea mai grea decizie e și cea care te salvează.