Pune mai repede masa, că murim de foame după drum

Viorica strânse buzele, dar nu zise nimic. Puse fierbătorul în priză și scoase două căni. „Doar trei zile”, își aminti din nou. Trei zile, dar care deja păreau un test de răbdare.

Sorina inspecta apartamentul ca pe o expoziție, pipăind draperiile, atingând vaza de pe masă și comentând fiecare detaliu.
— Frumoasă casă, dar cam rece. Eu aș fi pus o perdea cu flori, să dea viață camerei. Și poate o icoană aici, deasupra televizorului, că aduce noroc.

Viorica înghiți în sec. Zâmbi și spuse doar:
— Fiecare cu stilul lui, Sorina.

Seara, când Andrei se întoarse de la serviciu, atmosfera era deja încordată. Sorina povestea cu foc cum a trebuit să „preia inițiativa” și să reorganizeze condimentele din dulap.
— Am pus sarea și zahărul la locul lor, că era un haos acolo! — spuse ea, mulțumită de sine.

Andrei râse, neînțelegând tonul rece al soției.
— E bine că te-a ajutat, dragă, nu?

Viorica îl privi fără cuvinte. În clipa aceea, realiză că pentru el era doar o vizită scurtă, dar pentru ea — o invazie în spațiul personal.

A doua zi dimineață, când deschise ușa biroului, descoperi că Sorina își întinsese lucrurile peste masa ei de lucru.
— Sper că nu te deranjează, draga mea, dar lumina e perfectă aici! Trebuie să termin niște rapoarte pentru serviciu.

Viorica inspiră adânc, își luă laptopul și se mută în bucătărie. Se simțea străină în propria casă.
La prânz, Andrei îi trimise un mesaj: „Mulțumesc că ai răbdare, iubito. E doar pentru puțin.”
Ea răspunse cu un simplu „Da”, dar în minte i se învârtea o altă idee: „Răbdarea mea are o limită.”

Seara, după cină, Sorina propuse să facă o prăjitură „ca pe vremuri”, dar după două ore, bucătăria arăta ca după război. Făină peste tot, vase murdare și un miros ciudat de ars.
— Nu-i nimic, — spuse cumnata zâmbind. — Important e că ne-am distrat!

Viorica abia se abținu să nu explodeze. Se retrase în dormitor și trânti ușa, fără să mai spună nimic. În liniștea nopții, o lacrimă îi alunecă pe obraz.

A treia zi dimineață, se trezi devreme și pregăti cafeaua. Sorina dormea dusă. Viorica se așeză la masă și privi prin geam. Soarele răsărea peste oraș, iar ea simțea că trebuie să-și recapete controlul asupra propriei vieți.

Când Andrei coborî, îl întâmpină calm:
— Dragul meu, știu că Sorina ți-e soră și că o iubești, dar eu nu mai pot. Am nevoie de liniște, de spațiul meu. Te rog, spune-i frumos să plece diseară.

Andrei o privi surprins, dar în ochii ei văzu hotărârea aceea blândă, dar fermă, pe care o avea doar când ajungea la capătul răbdării.

Seara, când Sorina începu să se scuze că „mai avea doar câteva lucruri de rezolvat”, Andrei o opri:
— Sorina, îți mulțumim că ai venit, dar Vio are mult de lucru și are nevoie de liniște. Cred că e mai bine să te cazezi la pensiunea de lângă biroul tău.

Sorina clipi de câteva ori, apoi ridică din umeri.
— Dacă așa credeți…

Când ușa se închise în urma ei, Viorica inspiră adânc. Liniștea se așternu din nou în apartament.

Andrei se apropie și o cuprinse în brațe.
— Îmi pare rău, iubito. Ai avut dreptate.

Viorica zâmbi obosită, dar împăcată.
— Nu-i nimic, dragul meu. Important e că am învățat amândoi ceva: liniștea e mai scumpă decât orice vizită.

Și pentru prima dată după trei zile, ceainicul fâsâi plăcut, iar în bucătărie mirosea doar a pace.