Soțul a petrecut o săptămână la mare cu „o cunoștință”, iar când s-a întors

Andrei a urcat încet scările, cu inima cât un purice. Simțea că ceva nu e în regulă. De obicei, Marina dormea devreme, dar acum toate luminile erau aprinse. Când a pus mâna pe clanță, ușa s-a deschis singură — nu o încuiase.
Înăuntru mirosea a tămâie și cafea. Pe masă, un buchet mare de flori și o scrisoare. Deasupra, cheia de la apartament.
A rămas nemișcat. A deschis scrisoarea tremurând. Scrisul ei era drept, hotărât.
„Andrei, am avut timp o săptămână întreagă să mă gândesc. N-am vrut să te opresc, nici să te cert. Fiecare om are dreptul să greșească, dar și să-și dea seama ce pierde. Eu mi-am dat seama: nu mai pot trăi așteptând să alegi între mine și altcineva. Nu-ți port ură, doar vreau liniște. Ai să găsești totul cum era, doar că eu nu mai sunt acolo. Ai grijă de tine. Marina.”
Andrei a simțit cum îi fuge pământul de sub picioare. A scos telefonul și a încercat să o sune. Niciun răspuns. A mai încercat o dată. Nimic.
S-a prăbușit pe canapea, cu scrisoarea în mână. În minte i-au venit toate serile petrecute împreună: cum râdeau când se uitau la filme, cum îl aștepta cu mâncare caldă după serviciu, cum îl certa blând când uita să ducă gunoiul.
O lacrimă i-a alunecat pe obraz. Era prima dată când înțelegea ce pierduse cu adevărat.
Dimineața, s-a dus instinctiv la birou, dar colegii îl priveau ciudat. Când a intrat în sala de conferințe, Valeria era acolo. Zâmbea, dar zâmbetul i s-a șters când l-a văzut.
— Ce s-a întâmplat? — întrebă ea încet.
— A plecat — spuse el. — Marina a plecat.
Valeria a încercat să se apropie, dar Andrei a făcut un pas înapoi.
— Nu pot… — șopti el. — Am greșit tot.
Tăcerea dintre ei a devenit grea. Valeria și-a strâns geanta și a plecat fără un cuvânt. Andrei a rămas privind golul din fața lui.
Zilele următoare le-a petrecut căutând-o. A sunat la rude, la prieteni, a trecut și pe la mama ei, dar nimeni nu știa nimic. Marina pur și simplu dispăruse.
Într-o seară, după câteva pahare de vin, s-a dus pe malul lacului unde obișnuiau să meargă împreună. Acolo a găsit o bătrână care hrănea porumbeii. S-au așezat pe o bancă alăturată.
— Ai pierdut ceva, tinere? — l-a întrebat ea.
— Pe cineva… — a răspuns el amar. — Și nu știu dacă o mai pot găsi.
Bătrâna a zâmbit blând.
— Oamenii nu se pierd, doar se duc acolo unde sunt iubiți cum merită.
Andrei a rămas cu privirea în apă. În minte îi răsuna vocea Marinei. Știa că bătrâna avea dreptate.
După câteva luni, a vândut apartamentul și s-a mutat la țară, într-un loc liniștit. A început să repare o casă bătrânească, să planteze flori, să gătească, să scrie.
Într-o zi, în cutia poștală, a găsit o vedere din Cluj. Era scrisul ei.
„Sper că ai găsit liniștea pe care o căutai. Eu am găsit-o pe a mea. Marina.”
A zâmbit pentru prima dată după mult timp. A privit cerul senin și a înțeles că uneori, ca să nu pierzi totul, trebuie mai întâi să pierzi ceea ce credeai că e al tău.
Și din ziua aceea, Andrei n-a mai mințit niciodată — nici pe alții, nici pe sine.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.