Oricum nu prea mergeți cu ea, iar nouă mașina ne-ar prinde bine

Ana a ridicat privirea pentru o clipă, încercând să-și păstreze zâmbetul. În glasul lui Petre se simțea o intenție pe care o cunoștea prea bine — urma o „propunere” care nu se putea refuza.

— Merg cu ea la serviciu și la cumpărături, — a răspuns calm, turnând apă în pahare. — Doar că azi am venit mai devreme.

Petre a dat din cap, privind-o cu ochii mijiți.
— Ei, ziceam așa, că nouă ne-ar prinde bine o mașină de încredere. A noastră abia mai pornește. Iar tu, Ana, ești mai mult pe jos, nu?

Victor s-a foit pe scaun, evitând privirea soției. Ana i-a observat gestul și un nod i s-a format în gât. Începea să înțeleagă încotro merge discuția.

— Tata, — a încercat Victor să intervină, — nu cred că e momentul să…

— De ce nu? — l-a întrerupt Petre. — Noi suntem familie. Ce rost are să țină fata o mașină care stă degeaba, când noi avem nevoie?

Ana a pus furculița jos și s-a sprijinit de spătarul scaunului. Tăcerea s-a lăsat grea, iar în ea se auzea doar ticăitul ceasului din sufragerie.

— Mașina e pe numele meu, — a spus în cele din urmă. — Am plătit-o singură.

Nina a oftat, încercând să detensioneze atmosfera:
— Ei, Petre, lasă, nu e cazul să ne certăm. Am zis doar că ne-ar prinde bine una nouă.

Dar Ana știa că pentru socrul ei cuvântul spus era începutul unui plan.

Seara s-a încheiat fără alte comentarii, însă a doua zi, când Ana s-a întors de la muncă, a simțit că ceva nu e în regulă. Locul din curte era gol. Mașina dispăruse.

A intrat în casă tremurând, cu punga de cumpărături încă în mână.
— Victor, unde e mașina?

Soțul ei a tăcut. Se uita în podea, parcă micșorat.
— Tata a venit dimineață… doar s-o ducă la mecanic, să se uite la ea.

Ana a simțit cum i se strânge stomacul.
— Fără să mă întrebe? Fără să-mi spună nimic?

— A zis că o aduce înapoi… doar o verifică.

Zilele au trecut, dar mașina nu s-a mai întors. Când Ana a cerut explicații, Petre i-a spus sec că o ține „temporar”, până își vând ei vechiul autoturism.

În noaptea aceea, Ana a plâns în tăcere. Nu doar pentru o mașină, ci pentru tot ce simboliza ea — munca, demnitatea, libertatea.

A doua zi s-a trezit devreme, a îmbrăcat haina veche de iarnă și a luat autobuzul spre serviciu. În timp ce se zgâia pe geam la străzile cenușii, în sufletul ei s-a aprins o hotărâre.

După serviciu, a mers direct la bancă. A semnat o hârtie și a făcut un pas curajos: a început procedura de trecere a mașinii complet pe numele ei, fără nicio legătură cu soțul sau socrul.

Când a ajuns acasă, Victor a ridicat privirea speriat:
— Ana, ce-ai făcut? Tata o să se supere…

— Nu mă mai interesează, — i-a spus ferm. — Toată viața am muncit pentru mine, nu pentru alții. E timpul să înțeleagă și el că respectul nu se cere, se câștigă.

Pentru prima dată după mult timp, Ana a dormit liniștită. În acea liniște, fără zgomotul motorului, și-a dat seama că libertatea ei nu stătea într-o mașină, ci în puterea de a spune „nu” atunci când trebuie.

A doua zi, Petre a venit nervos, cerând explicații. Dar Ana nu s-a mai temut.
— Nu vă mai obosiți, domnule Petre, — i-a spus cu un zâmbet blând, dar hotărât. — Mașina mea nu e pentru împrumut. Nici viața mea.

Bărbatul a plecat fără un cuvânt, iar Ana a rămas în prag, privind curtea goală. Poate că pierduse ceva material, dar câștigase ceva mai mare: respectul de sine.

Și, pentru prima dată, a simțit că e cu adevărat liberă.