fiul meu m-a dus la marginea orașului și mi-a spus

Era un prieten din tinerețe, Ion, coleg de serviciu al lui Rajan din vremurile când munceau amândoi la căile ferate. Părul îi albise, dar ochii îi erau la fel de calzi ca odinioară. M-a privit lung și, fără să întrebe prea mult, a înțeles din felul meu smerit că viața mă doborâse.

— Liniște, ești tu? Nu-mi vine să cred… Ce cauți aici, singură, în halul ăsta?

Mi s-au umplut ochii de lacrimi, dar am zâmbit. Nu voiam să știe toată povestea. Am spus doar:
— Soarta, Ioane. Soarta m-a adus aici.

El a clătinat din cap, apoi m-a poftit să merg să-l vizitez la casa lui, în satul natal. Nu am vrut să deranjez, dar insistența lui mi-a încălzit inima. Am mers câteva zile mai târziu și am găsit acolo o curte românească adevărată: un nuc bătrân la poartă, o băncuță de lemn și o soție blândă care m-a primit ca pe o soră.

M-au așezat la masă, mi-au pus în față o ciorbă fierbinte, mămăligă aburindă și brânză de la stână. Era gustul copilăriei mele, al vieții simple, de la țară. Am simțit cum sufletul mi se dezmorțește.

— Să nu mai plângi, soră, mi-a spus nevasta lui Ion. Viața te încearcă, dar Dumnezeu nu te lasă.

Din ziua aceea, am început să merg mai des în sat. Îi ajutam la grădină, la cules de mere, la săpat cartofi. Munceam cu mâinile goale, dar cu inima plină. Îmi aduceam aminte cum, odinioară, și eu cu Rajan lucram pământul din fața casei, cum făceam zacuscă toamna și murături pentru iarnă.

Cu timpul, oamenii din sat au aflat povestea mea. Unii m-au privit cu milă, alții cu respect. Bătrânele îmi aduceau semințe de flori să le pun la fereastră, copiii se jucau prin curte și mă strigau „mătușa Liniște”. În locul în care fiii mei mă renegaseră, am găsit alți copii și alți nepoți în sufletele oamenilor simpli.

Secretul meu rămânea ascuns. Libretul bancar stătea la mine, neatins. Dar într-o zi, după ce Ion a făcut o criză și a fost nevoie să-l ducă la spital, am scos câteva mii și am plătit tratamentul. Nu am spus niciodată că banii erau ai mei. Le-am spus doar că am avut „puțin pus deoparte”.

Când Ion s-a însănătoșit, a venit la mine cu ochii umezi:
— Mi-ai salvat viața. Cum să-ți mulțumesc?

Atunci am înțeles că adevărata avere nu e în libret, ci în inimile oamenilor.

Anii au trecut, iar Radu și soția lui au dat de necazuri. Afacerea lor a dat faliment, și au venit să mă caute, crezând că voi fi tot în piață, la marginea drumului. Dar nu m-au găsit acolo. Când, într-o duminică, au ajuns în satul unde locuiam, oamenii le-au arătat spre curtea unde mă aflam.

Am ieșit la poartă, îmbrăcată într-o ie albă și cu un zâmbet liniștit.

— Mamă… am greșit… ne pare rău, a spus Radu, aproape șoptind.

L-am privit fără ură. Îi vedeam slăbit, cu obrajii căzuți, soția lui tremurând în spatele lui. Știam că se întorseseră nu doar din regret, ci și din nevoie.

Am inspirat adânc și le-am răspuns:
— V-am iertat demult. Dar să știți că viața nu iartă la fel de ușor.

Le-am oferit o masă caldă, dar nu i-am primit să rămână cu mine. Am vrut să înțeleagă că dragostea se câștigă prin fapte, nu prin cerșit.

În acea seară, am deschis din nou libretul bancar. Nu mai simțeam nicio povară. Știam că banii aceia aveau să se ducă, rând pe rând, pe oameni buni, pe copii săraci, pe biserica satului. Și exact așa am făcut.

La sfârșitul vieții mele, nu mai aveam nimic în bancă. Dar aveam ceva ce nici o avere nu poate cumpăra: liniște în suflet și brațe care mă strângeau la piept, copii care nu erau ai mei, dar care îmi spuneau „bunica”.

Iar asta a fost cea mai mare victorie a mea.