Interesant, și de ce, mă rog, ar trebui să eliberez apartamentul

Zina s-a ridicat în tăcere, a luat cana de pe masă și a spălat-o mecanic, fără să mai spună nimic. Apa caldă îi curgea peste degete, dar ea simțea doar un gol rece în piept. Se tot întreba unde s-a pierdut acel bărbat care, pe vremuri, o făcea să râdă și o încuraja să meargă mai departe.

Când s-au căsătorit, îl admira pentru calmul lui, pentru modul în care vorbea despre planuri și despre un viitor împreună. Dar acum… acum părea că trăiau în lumi diferite. Ea muncea, el căuta motive. Ea aducea bani acasă, el aducea reproșuri.

— Nu vreau să mă certăm, Mihai, — a spus ea într-un final, ștergându-și mâinile de un prosop. — Dar știi bine că ratele nu se plătesc singure.

El s-a lăsat pe spate în scaun și a oftat.
— Totul se reduce la bani, nu? La bani și la reproșuri.

Zina l-a privit. În ochii lui nu mai era dorință, ci doar o oboseală amestecată cu orgoliu rănit. Ar fi vrut să-l înțeleagă, dar era greu când zi de zi simțea greutatea lumii doar pe umerii ei.

— Nu, — a spus ea încet. — Totul se reduce la responsabilitate.

A doua zi dimineață, Zina a plecat la serviciu mai devreme decât de obicei. În bloc era liniște, doar liftul scârțâia din când în când. În buzunar, telefonul vibra — un mesaj de la șefă: „Pregătește documentele pentru deplasare. Plecarea e luni.”

Când a ajuns la birou, colega ei, Irina, i-a aruncat o privire plină de compasiune.
— Din nou pleci?
— Da. N-a fost chip să scap.
— Mihai ce zice?
— Ce să zică… că plec prea des.

Zina a zâmbit amar. Știa că după două săptămâni se va întoarce acasă tot ea obosită, dar cu facturile plătite. Și tot ea va găti, va spăla și va încerca să păstreze o aparență de liniște.

Seara, când s-a întors, Mihai stătea la calculator.
— Mă gândeam, — a spus el fără să se întoarcă, — poate că ar trebui să vin și eu cu tine. Poate găsesc ceva de lucru acolo.
— Nu se poate, e zonă închisă pentru civili. Și oricum, nu ți-ar plăcea frigul de acolo, — a spus ea, încercând să-și ascundă surprinderea.

El a tăcut. Câteva minute mai târziu, a închis laptopul și s-a apropiat de ea.
— Știi, nu e ușor pentru mine. Să mă trezesc și să te știu mereu plecată…
— Știu. Dar nici pentru mine nu e ușor să plec, Mihai. Doar că cineva trebuie să țină casa asta pe picioare.

A doua zi, ea și-a făcut bagajele. A pus hainele cu grijă, a împăturit o fotografie cu amândoi și a pus-o în buzunarul interior al hainei. Apoi, înainte să închidă valiza, a ezitat.

S-a uitat în jur — apartamentul acela, cumpărat cu banii ei, era singura dovadă că nu se lăsase doborâtă de viață.

Când Mihai a venit în hol, i-a spus liniștită:
— Cheile sunt la locul lor. Dacă vrei să pleci la mama ta cât sunt eu plecată, n-am nimic împotrivă.

El s-a uitat lung la ea, dar n-a spus nimic.

Două săptămâni mai târziu, Zina s-a întors. Apartamentul era gol. Pe masă, un bilet:
„Iartă-mă, am nevoie de timp să-mi găsesc drumul. Poate într-o zi o să te merit.”

Zina s-a așezat pe canapea, și-a tras sufletul adânc și a zâmbit amar.
— Poate că e mai bine așa, — a murmurat ea. — Poate că, uneori, liniștea costă mai puțin decât dragostea care te apasă.

A privit pe fereastră. Soarele cobora peste blocuri, iar în lumina aceea caldă, Zina a înțeles că nu pierduse nimic. Doar câștigase libertatea de a începe din nou.