Ciobănescul german nu se dezlipea de pacientul din salon, care nu-și amintea nimic.

A doua zi dimineață, când asistenta a intrat să-i schimbe pansamentele, câinele era tot acolo. Nu mâncase nimic, nu dormise, doar stătea nemișcat, cu capul pe marginea patului. Când bărbatul se mișca, câinele ridica imediat capul și îl privea atent, ca și cum voia să se asigure că e bine.

Medicul de gardă a întrebat dacă pacientul își amintește ceva. Numele, o stradă, un chip. Nimic. Doar o senzație ciudată, un gol și… imaginea unui far verde clipind în întuneric. Atât.

— Poate e de la un accident, a spus doctorul. Sau un șoc.
Dar ciobănescul părea să știe mai mult.

Când sergentul s-a întors, câinele a tresărit. A venit lângă el, dar n-a vrut să plece din salon. Atunci polițistul a spus în glumă:
— Cred că ăsta-i stăpânul tău, nu eu.

Toată lumea a râs, dar bărbatul a simțit un nod în gât. Se uita la câine și ceva în el se rupea. O emoție puternică, ca o amintire care voia să iasă la suprafață.

— Cum îl cheamă? a întrebat încet.
— Rex. Lucrează cu noi la secție. Caută oameni dispăruți.

În clipa aceea, bărbatul a tresărit. O imagine i-a fulgerat prin minte: un zgomot de frâne, o femeie care strigă, apoi întuneric. S-a prins cu mâinile de cap, iar câinele s-a ridicat brusc și a început să plângă ușor, gemând adânc, ca un om.

— Cred că și-a amintit ceva, a spus sergentul.

În următoarele zile, memoria lui a început să revină treptat. Își amintea că se numea Andrei, că era șofer de ambulanță și că într-o noapte ieșise la o urgență împreună cu colegul lui, iar pe drum un copac căzuse peste mașină. Rex fusese acolo, căutându-i printre fiare.

Polițiștii au confirmat povestea. În urmă cu trei zile, după accident, câinele îl găsise pe Andrei rănit într-un șanț și nu-l mai părăsise de atunci. Îl urmase chiar și la spital, refuzând să se întoarcă la secție.

Când Andrei a aflat asta, i-au dat lacrimile. A întins mâna și i-a mângâiat blana aspră. Câinele a închis ochii și a oftat adânc, ca și cum își regăsise locul.

De atunci, au rămas împreună. Andrei s-a refăcut greu, dar în fiecare zi, Rex era acolo – la ușă, la plimbare, la patul lui. Îl simțea când avea dureri și se apropia încet, punându-și botul pe genunchiul lui, ca un prieten vechi care nu are nevoie de cuvinte.

Cei din spital povestesc și azi despre acea zi ciudată, când un câine a refuzat să-și lase stăpânul, deși toți credeau că e doar un pacient anonim.

Pentru Andrei, totul s-a schimbat atunci. A înțeles că familia nu înseamnă doar sânge. Uneori, sufletul care te ține în viață are patru lăbuțe, o inimă uriașă și nu cere nimic în schimb.

Și de fiecare dată când trece pe lângă spital, Rex ridică privirea spre fereastra salonului unde l-a găsit prima dată. Ca și cum își amintește: acolo, dincolo de durere și uitare, s-a născut din nou prietenia lor.