Fiul meu a dispărut după ce ne-a furat toate economiile.

Când am intrat în boxa aceea prăfuită, cu inima strânsă cât un ac, nu știam dacă să mă pregătesc pentru ce era mai rău sau pentru o minune. Nu mai văzusem cheia niciodată. Nu știam că fiul meu ar fi închiriat vreodată un spațiu de depozitare. M-am uitat la fată – la Ioana, cum îmi spusese că o cheamă – și am simțit o înțepătură în piept. Avea aceiași ochi ca el. Aceeași privire caldă și pierdută.

Am băgat cheia în broască. A trosnit puțin, de parcă și ea dormise acolo 25 de ani. Ușa s-a deschis greu, iar un miros de vechi m-a lovit din plin. Înăuntru era o cutie mare de lemn, legată cu o sfoară groasă.

N-am știut dacă să o ating sau nu. Mâinile îmi tremurau.

Ioana s-a apropiat de mine și a spus încet:
„Bunica… el chiar a vrut să aflați.”

Cuvântul „bunica” m-a străpuns. Prima dată când îl auzeam. Prima dată când simțeam că poate, poate nu sunt chiar atât de singură pe pământul ăsta.

Am desfăcut sfoara și am ridicat capacul cutiei. Înăuntru erau caiete, acte, fotografii, plicuri groase și o pungă mică cu bani. M-am uitat mirată la ea. Erau lei. Mulți lei. Mult mai mulți decât economiile pe care ni le furase atunci.

Dar nu banii mi-au înghețat sângele.

Era un caiet, cu coperți albastre, acelea ieftine, de 2 lei. Pe prima pagină scria cu litere mari, strâmbe, aproape nehotărâte:

„Pentru mama. Dacă într-o zi voi avea curajul.”

Am simțit cum genunchii mi se înmoaie. M-am așezat pe o ladă din colț și am început să citesc. Ioana s-a așezat lângă mine, în liniște.

În caiet, fiul meu scria despre tot ce nu avusese niciodată curaj să spună.

Scria că datoriile în care intrase nu erau din prostie sau vreo plăcere necurată, cum crezusem noi. Fusese înșelat, împins, amenințat de oameni cu care nu trebuia să aibă de-a face. Scria că furase economiile doar ca să ne protejeze, nu ca să-și trăiască viața în lux. Ba chiar fugise ca să nu fim și noi trași în jos, ca să nu fim urmăriți de cine nu trebuie.

Apoi scria despre tatăl lui. Despre cum încercase să se întoarcă acasă, de mai multe ori, dar se oprise în ultima clipă, rușinat, speriat că nu va fi iertat. Despre cum îl văzuse de la distanță, într-o zi, mergând spre magazin, dar nu îl putuse striga. Plângea în pagini cuvinte pe care n-a avut puterea să le rostească vreodată.

Am simțit cum îmi alunecă lacrimile pe obraz, una câte una, fierbinți și grele.
„De ce nu ai venit acasă, măi băiatule?” am șoptit fără să vreau.

Ioana și-a pus mâna peste a mea.
„N-a știut cum… și nici când a mai vrut, nu mai era timp.”

În ultima parte a caietului, scria despre ea. Despre copilul pe care nu știa dacă să-l aducă pe lume, fiindcă trăia fugărit, fără stabilitate, fără un acoperiș clar deasupra capului. Apoi scria cum, în prima clipă în care o văzuse, îi venise în minte un singur gând: „Să nu fie ca mine. Să nu trăiască în frică.”

Și atunci am înțeles. Toate plicurile cu bani, toate sumele strânse cu trudă, toate hârtiile în care explicase fiecare leu… erau pentru ea. Pentru viitorul ei. Pentru ca nepoata mea să nu ducă lipsuri.

„A vrut să vă dea cutia asta înainte să…”, a spus Ioana, dar s-a oprit.

Nu avea nevoie să termine. Înțelesesem.

Am strâns caietul la piept, ca pe un copil rătăcit care s-a întors prea târziu, dar totuși s-a întors. M-am uitat la Ioana și pentru prima dată în 25 de ani am simțit ceva ce crezusem pierdut:

Speranță.

Am ieșit împreună din boxă, iar lumina rece a dimineții mi-a lovit fața. Nu mai eram singură. Aveam o nepoată. Aveam o parte din el. Aveam adevărul.

Și într-un fel, simțeam că-l iertasem pe loc.

Pe drum, Ioana m-a întrebat:
„Vreți să veniți cu mine să vedeți unde locuiesc? Nu-i mult, un apartament mic, dar… ați fi binevenită.”

Am zâmbit cu o liniște pe care nu o mai avusesem de ani de zile.
„Dragă, după ce am trăit, apartamentul tău e ca un palat.”

Și am pornit împreună, două femei rănite de același bărbat, dar legate de același sânge.
Două generații care au decis, în sfârșit, să pună capăt unei tragedii și să construiască ceva nou.

Nu știam ce urma.
Dar pentru prima dată după mult timp, chiar voiam să aflu.