AM NĂSCUT UN COPIL DUPĂ 20 DE ANI DE AȘTEPTARE ȘI TRATAMENTE

Am simțit cum mi se taie respirația. Cu un copil de-abia venit pe lume în brațe, cu durerea nașterii încă prezentă în tot corpul, cu capul greu de nesomn și emoție — mi-a aruncat o acuzație care mi-a sfâșiat sufletul.

— Ce vrei să spui? am șoptit, încercând să nu tremur.

El a scos din buzunar un plic mic, galben, mototolit. L-a pus pe noptiera albă de lângă pat, dar n-a zis nimic. Doar m-a privit. Ochii lui erau goi. Nu furioși, nu triști. Goliți.

— Ce-i asta? am întrebat, în timp ce prindeam colțul hârtiei.

— Am făcut un test. ADN. Acum două luni. O mostră din salivă de-a ta. Una de-a mea. Și… am trimis-o la un laborator. Ieri a venit rezultatul. Azi l-am deschis.

Am înghețat. M-am simțit trădată într-un mod pe care nu-l pot descrie. Când te căsătorești în biserică, în fața lui Dumnezeu și a oamenilor, când aprinzi o lumânare de cununie și-ți juri credință „la bine și la greu”, nu te gândești că într-o zi omul de lângă tine o să creadă mai degrabă în laborator decât în tine.

— Și ce zice rezultatul? am întrebat, deși simțeam că stomacul mi se urcă în gât.

El a privit bebelușul. Apoi s-a uitat la mine. Și cu o voce abia auzită, a spus:

— Zice că… nu poate fi copilul meu. Nu suntem compatibili genetic.

Am închis ochii. Totul se învârtea în jurul meu. Știam că nu mințisem. Nu înșelasem. Nu există o greșeală în inima mea. Dar ceva era în neregulă. Și în acel moment, am știut că trebuie să aflu adevărul, orice ar fi.

După câteva zile, am mers împreună la o clinică privată. Eu, el și copilul. Au luat probele. Le-au procesat separat, într-un laborator complet diferit. Și ne-au cerut să așteptăm 48 de ore.

Au fost cele mai lungi două zile din viața mea. N-am vorbit. N-am mâncat. N-am dormit. Doar mi-am ținut copilul în brațe, i-am cântat „Nani, puiul mamei” și m-am rugat la icoana Maicii Domnului pe care o aveam agățată de perete încă din copilărie. Aceeași pe care mama o săruta în fiecare seară înainte să adoarmă.

Rezultatul final a venit. Și a confirmat ce știam în inima mea.

— Copilul este al amândurora, a spus medicul. Nu există nicio îndoială.

Soțul meu a început să plângă. Nu lacrimi de bucurie, ci de rușine. M-a luat de mână, s-a pus în genunchi în fața mea și a spus:

— Iartă-mă. Am fost orbit de frică. Credeam că n-o să fim niciodată părinți și când s-a întâmplat, n-am știut cum să gestionez miracolul. Mintea mea s-a dus în cel mai întunecat loc. Dar te iubesc. Pe tine și pe el. Vreau să repar.

L-am privit. Am vrut să țip. Să-i arăt toate cicatricile de pe trup, de la injecții și tratamente. Să-i spun cum nopți întregi am plâns cu capul în pernă pentru că testele ieșeau negative. Dar m-am uitat la copilul nostru — dormea liniștit, cu gurița ușor întredeschisă — și am ales altceva.

— În loc să repari, hai să înveți. Să nu te mai îndoiești niciodată de mine. De noi.

De atunci, nu mai e zi în care să nu-i spunem copilului nostru că e dorit, iubit și binecuvântat. Și când îl ținem amândoi de mânuțe și-l învățăm să facă primii pași prin casă, știu că miracolul nostru e real. Chiar dacă uneori vine în hainele durerii, credința rămâne lumina care nu se stinge niciodată.