Asistenta a sărutat pe ascuns un bărbat frumos și bogat care se afla într-o stare vegetativă

Emilia simțea cum aerul i se taie. Timpul părea să se fi oprit. Bărbatul pe care îl văzuse inert atâtea luni o privea acum cu ochi limpezi, confuzi, dar vii.

„Unde… sunt?”, a murmurat el, vocea răgușită ca după un vis lung.

Ea a clipit de mai multe ori, încercând să-și recapete calmul. „La spital… ești la Sfântul Luca. Ai avut un accident.”

Alexandru a încercat să se ridice, dar corpul i-a cedat. Emilia i-a sprijinit ușor umerii, tremurând. „Nu te forța, te rog. Ai fost în comă… șase luni.”

Privirea lui s-a oprit pe chipul ei, cercetând-o. „Șase luni?” a repetat el, aproape în șoaptă. „Și… tu ești?”

„Emilia. Asistenta ta.”

O liniște grea s-a așternut între ei, spartă doar de sunetul aparatului care îi monitoriza bătăile inimii. În aer plutea o tensiune ciudată, un amestec de uimire, teamă și ceva ce niciunul nu putea numi.

În zilele care au urmat, vestea că „miliardarul din comă” se trezise s-a răspândit în tot spitalul. Medicii veneau să-l vadă, presa voia declarații, iar rudele îndepărtate apăruseră brusc cu lacrimi și zâmbete false.

Dar Alexandru cerea mereu același lucru: „Unde e asistenta mea de noapte?”

Emilia încerca să-și facă treaba ca de obicei, dar toți o priveau ciudat. Îi era teamă că el își amintea… sărutul. Că avea să o dea afară, poate chiar să o acuze.

Într-o dimineață, când intrase să-i aducă tratamentul, el o aștepta cu ochii deschiși, un zâmbet abia schițat pe buze. „Ai fost aici în fiecare noapte, nu-i așa?”

Ea a ezitat. „Da. Asta era datoria mea.”

„Nu doar atât.”

Cuvintele lui i-au tăiat respirația. „Nu înțeleg…”

El a ridicat mâna slabă și i-a atins degetele. „Am auzit tot. Nu mereu clar, dar… știam că ești acolo. Vocea ta. Cuvintele tale. Și… acel sărut.”

Emilia a înlemnit. „A fost o prostie. Nu trebuia—”

„Ba da,” a spus el, zâmbind pentru prima dată cu adevărat. „Acel gest m-a adus înapoi. M-ai trezit, Emilia.”

Lacrimile i-au umplut ochii. Nu știa ce să spună. Lumea părea dintr-o dată altfel.

După câteva săptămâni, Alexandru a început recuperarea. Refuza spitale private, insista să rămână acolo, unde se simțea dator. Își pierduse o parte din memorie, dar nu și hotărârea.

Când a fost externat, Emilia a crezut că totul s-a terminat. Îi lăsase un bilețel simplu: „Mulțumesc. Ai fost lumina din nopțile mele.”

Dar viața avea alte planuri.

La o lună după, într-o seară ploioasă, cineva a bătut la ușa apartamentului ei modest. Când a deschis, Alexandru stătea acolo, sprijinit într-un baston, cu un buchet de crini albi.

„Mi-ai spus odată că nu crezi în basme,” i-a zis el, privind-o în ochi. „Dar eu am trăit unul. Cu tine.”

Emilia a zâmbit prin lacrimi. Poate că nu toate poveștile se termină cu „au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”, dar unele încep exact așa — cu un sărut nebunesc, într-o noapte liniștită, și o inimă care a îndrăznit să creadă din nou.