Când a murit soțul meu, copiii noștri au moștenit imperiul lui de 30 de milioane de lei:

Înăuntru era o singură foaie, îngălbenită de timp. Hârtia mirosea a vechi și a tutun, așa cum mirosea biroul lui mereu. Literele, scrise cu grijă, îi tremurau ușor în mâini.

„Dacă citești asta, înseamnă că am plecat primul. Și dacă am făcut-o, vreau să-ți spun ceva ce n-am avut curajul să spun cât am fost în viață.”

Elena clipi des, lacrimile i se adunau fără voie. Continuă să citească, cu glas abia șoptit:

„Tot ce am avut, am avut datorită ție. Tu ai fost răbdarea, tu ai fost puterea mea, tu ai fost începutul fiecărei zile. Averea… e doar zgomot. Dar am lăsat pentru tine ceea ce contează cu adevărat. Nu o moștenire, ci o promisiune.”

Sub text era o adresă scrisă clar, cu litere mari. Nu era niciuna dintre proprietățile cunoscute. Părea un loc uitat.

Elena a rămas nemișcată minute întregi. Apoi, cu o hotărâre neașteptată, s-a ridicat. A îmbrăcat haina groasă, și-a luat bastonul și a pornit spre garaj. Mașina mică, o Dacie veche, s-a zguduit la prima cheie, dar a pornit.

Drumul era lung, iar ploaia începuse să cadă încet. După aproape o oră de condus, ajunsese la marginea orașului, într-o zonă cu case părăsite și terenuri acoperite de buruieni. Acolo, la numărul scris în scrisoare, era o poartă ruginită și o casă mică, de lemn, aproape ascunsă de iarbă.

A deschis încet poarta și a intrat. În curte, totul era acoperit de frunze. Pe verandă, o cheie prinsă într-un cui, sub o bucată de hârtie. Pe ea scria doar: „Pentru tine.”

Când a intrat, aerul mirosea a lemn ud și a amintiri. În mijlocul camerei, o masă simplă, iar pe ea — un album mare, legat în piele. L-a deschis.

Înăuntru erau poze. Poze din tinerețe, de la începuturile lor. Prima lor casă, primul magazin, ziua în care el i-a spus că vor reuși. Și lângă fiecare fotografie, o mică notiță scrisă de el: „Aici ai spus să nu renunț.” „Aici ai vândut colierul ca să plătim chiria.” „Aici ai plâns, dar ai mers mai departe.”

Elena nu mai putea opri lacrimile. Era ca și cum trecutul prindea viață în fața ei.

Ultima pagină avea o pliciță lipită. A deschis-o cu mâinile tremurânde. Înăuntru era un document oficial — titlul de proprietate al acelei case și al terenului din jur. Sub el, câteva rânduri:

„Casa asta e a ta. E locul unde vreau să-ți petreci liniștea. Nu printre bani, ci printre amintiri. Aici m-ai făcut om, Elena.”

Ea a zâmbit prin lacrimi. În tăcerea aceea grea, a simțit, pentru prima dată după moartea lui, că nu e singură. A aprins focul în sobă, a pus ceaiul la încălzit și s-a așezat lângă fereastră, privind cum ploaia spăla încet praful de pe geamuri.

Acolo, în casa aceea mică și uitată, Elena a înțeles că dragostea adevărată nu se măsoară în bani sau moșteniri, ci în lucrurile care rămân vii chiar și după ce inimile nu mai bat.

Și pentru prima dată după mult timp, a simțit pace.