Eduard râdea cu poftă în biroul lui.

Eduard izbucni din nou în râs, atât de tare încât până și ferestrele vibrau.
„Perfect!”, zise el, cu voce de actor într-o piesă de prost gust. „Poate ar trebui să te înscrii și tu în concurs. Cine știe, poate femeia de serviciu va descifra ce nu pot cinci oameni cu doctorate!”

Toți au zâmbit forțat, unii din teamă, alții din rușine. Rosa, însă, rămase tăcută. Privi foaia îngălbenită de timp pe care Eduard o flutura arogant și simți un fior ciudat.

„Domnule…”, spuse ea încet. „Pot să mă uit puțin la ea?”
Biroul izbucni în râsete. „Sigur, Rosa! Poftim! Poate găsești acolo rețeta pentru ciorbă de burtă!”, zise Eduard, întinzându-i hârtia.

Femeia luă documentul cu mâini tremurânde. Privirea i se încrucișă pentru o clipă, apoi se limpezi. Literele stranii de pe hârtie păreau să se așeze singure în cuvinte cunoscute.
Se uită mai atent.
Un simbol, apoi altul. Și deodată… recunoscu ceva.

„Asta… asta nu e nici arabă, nici chineză…”, murmură ea. „E o formă veche de română, domnule.”
Tăcerea se lăsă peste încăpere.

Eduard ridică o sprânceană. „Cum adică veche de română? Nu spune prostii.”
„Nu spun prostii, domnule. Uitați aici, literele astea… seamănă cu scrierea chirilică de prin 1800. Și simbolul ăsta… îl știu de la bunicul meu. Avea un caiet cu rugăciuni scrise așa.”

Traducătorii se apropiară curioși, privindu-se între ei. Doctora Petrescu luă hârtia din mâinile Rosei și clipi uimită. „Incredibil… femeia are dreptate. Unele cuvinte chiar sunt de origine română veche, amestecate cu slavonă bisericească!”

Eduard își pierdu brusc zâmbetul. „Ce prostii sunt astea… nu e posibil.”
Rosa însă continuă calmă: „Scrie aici… că banii și averile nu pot cumpăra liniștea sufletului… și că doar cel ce știe să se smerească va fi iertat.”

Eduard se ridică brusc, încercând să-i smulgă foaia din mână, dar Rosa o ținea strâns.
Privirea lui, altădată rece și sigură, deveni tulbure.
„Cine ți-a spus să spui asta?”, strigă el.
„Nimeni, domnule. Doar am citit ce scrie.”

Unul dintre traducători, doctorul Marinescu, interveni: „Domnule Stan, documentul ăsta… pare o scrisoare de familie. Poate chiar de la vreun strămoș. Poate e testamentul moral al familiei dumneavoastră.”

Eduard se prăbuși pe scaun. Părea că aerul îi fusese smuls din piept.
În mintea lui răsunau vorbele Rosei, repetate parcă de o voce nevăzută: „Doar cel ce știe să se smerească…”

Pentru prima dată în viață, Eduard nu mai râdea.
Privirea i se pierdu în geamul uriaș, acolo unde, dincolo de zgârie-nori, oamenii de jos își duceau viața simplă, alergând după autobuze, râzând, plângând, trăind.
O lacrimă i se rostogoli pe obrazul neted și rece.

Rosa lăsă foaia pe birou și făcu un pas înapoi.
„Cu voia dumneavoastră, domnule, aș vrea să termin ce am început la etajul 46.”
Eduard nu spuse nimic. Doar dădu din cap.

Când ușa se închise în urma ei, biroul care altădată era plin de aroganță părea brusc gol.
Traducătorii ieșiră în liniște, fără să-și ceară plata.

Câteva zile mai târziu, presa titra:
„Magnatul Eduard Stan donează jumătate din avere pentru școli și spitale rurale.”

Nimeni nu știa ce se întâmplase exact în acea zi la etajul 47.
Dar Rosa, femeia de serviciu, găsise un plic în dulapul ei cu un simplu bilet:
„Pentru că mi-ai tradus ce nu au putut toți banii din lume.”

Înăuntru erau 500.000 de lei și o scrisoare scurtă:
„Mulțumesc că mi-ai arătat ce înseamnă cu adevărat să fii om.”