Era o dimineață răcoroasă de luni când Ionuț Enache, proprietarul localului „La Enache”

— Mă jur, dacă mai vine bătrânul ăla mâine să ceară reducere, îi torn cafeaua în poală! — a spus tânăra cu șorțul roz, râzând zgomotos.

— Lasă, că n-are cine să-l apere, a răspuns Denisa. Patronul nici nu calcă pe aici, doar ia banii. Nici nu-i pasă, atâta timp cât merge casa.

Ionuț a simțit cum îi îngheață sângele. Mâinile îi tremurau ușor. Se uita la ele cum își continuau glumele, în timp ce clienții așteptau iritați, iar farfuriile se adunau nespălate. Nu-i venea să creadă că ăsta era localul pe care îl clădise cu atâta trudă.

Cu ani în urmă, mama lui îi spunea mereu: „Un loc unde oamenii vin flămânzi nu se umple doar cu mâncare, ci și cu suflet.” Acum, sufletul localului dispăruse.

A luat o gură de cafea amară, s-a ridicat și s-a apropiat de tejghea.

— Scuzați-mă, a zis el calm, dar cu o voce fermă. Puteți chema managerul?

Denisa s-a uitat la el cu sprâncenele ridicate. — Managerul nu e aici. Ce problemă aveți, domnule?

— O problemă mică, dar importantă, a spus el. Se uită la numele de pe ecusonul ei, apoi zâmbi. Denisa, da? Ține minte numele ăsta, o să-l mai auzi.

A ieșit afară, și pentru o clipă s-a oprit lângă mașină. Respira adânc, încercând să-și stăpânească furia. Știa ce avea de făcut.

Peste două zile, același local era închis temporar „pentru verificări interne”. Zvonurile se răspândiseră repede. Clienții comentau, presa locală întreba. Dar Ionuț știa că doar așa putea curăța răul din rădăcină.

A chemat tot personalul la o ședință surpriză. Nimeni nu știa că bărbatul în hanorac fusese, de fapt, chiar patronul.

Când a intrat în sala mică de la etaj, tăcerea s-a lăsat brusc. Denisa a înghețat.

— Bună ziua, a început el calm. Eu sunt Ionuț Enache. Poate unii m-ați văzut în poze, pe site sau în ziar. Da, sunt omul care v-a oferit un loc de muncă aici.

Privirile s-au încrucișat. Unii au coborât ochii.

— Am venit incognito. Nu pentru că nu am încredere, ci pentru că voiam să văd cu ochii mei cum e atmosfera. Din păcate, am văzut mai mult decât mi-aș fi dorit.

A făcut o pauză.

— În loc de zâmbete, am văzut nepăsare. În loc de respect, am auzit batjocură. Și în loc de echipă, am simțit doar oboseală și dezinteres.

Denisa a început să tremure. — Domnule Enache, eu…

— Nu e despre scuze, Denisa. E despre cum mergem mai departe. O afacere nu se ține doar cu bani, ci cu oameni. Și când oamenii uită de ce sunt aici, totul se prăbușește.

În ziua aceea, Ionuț nu a concediat pe nimeni. Le-a oferit o a doua șansă, dar le-a spus clar că doar cei care își vor schimba atitudinea vor rămâne. A adus un nou manager, un tânăr energic care fusese ospătar la începuturile localului.

Trei luni mai târziu, „La Enache” redevenise locul cald și primitor de odinioară. Clienții zâmbeau, personalul saluta cu bucurie, iar Denisa — transformată complet — servea cu amabilitate fiecare om care intra.

Într-o dimineață, un bătrân a întrebat din nou de reducerea pentru pensionari. Denisa i-a zâmbit.

— Sigur că da, tataie. Azi cafeaua e din partea casei.

Ionuț, aflat la o masă din colț, și-a ridicat privirea din ziar și a zâmbit mulțumit. Mama lui ar fi fost mândră.