Timp de doisprezece ani, ea a știut că soțul ei o înșela, dar n-a rostit niciodată un cuvânt

Elena a ridicat privirea doar o clipă. Inima nu i-a tresărit, nu a simțit nici ură, nici gelozie. Doar o liniște adâncă, ciudată, ca după o furtună care a distrus totul.

Femeia s-a apropiat de salon și a întrebat cu o voce moale:
— „Este aici domnul Radu?”

Elena a încuviințat scurt și i-a făcut semn să intre.
Radu, palid și slab, s-a luminat la față când a văzut-o. Zâmbetul lui a fost scurt, dar sincer — un zâmbet pe care Elena nu-l mai văzuse de ani buni.

Femeia i-a atins mâna și i-a șoptit ceva. Elena nu a vrut să audă. A ieșit din cameră, a închis ușa încet și s-a așezat pe un scaun de pe hol.

Pentru prima dată în doisprezece ani, lacrimile i-au curs fără oprire. Nu pentru el, ci pentru toți anii pierduți încercând să păstreze o căsnicie care murise demult.

Când femeia a ieșit, ochii ei erau roșii. A trecut pe lângă Elena fără să spună nimic. În acel moment, cele două femei au înțeles același lucru: iubirea lui Radu fusese o minciună pentru amândouă.

Zilele au trecut grele. Medicii nu mai dădeau speranțe. Elena stătea în continuare lângă patul lui, cu aceeași tăcere apăsătoare.

Într-o noapte, când totul era liniștit și doar aparatele mai bâzâiau slab, Radu i-a prins mâna.
— „Elena… îmi pare rău…” a șoptit el cu o voce stinsă.
Ea s-a uitat la el, fără lacrimi.
— „Taci, odihnește-te.”

Dar el a insistat:
— „Tu ai fost mereu acolo… chiar și când n-am meritat.”
Ea și-a plecat capul, iar după un moment de tăcere, i-a spus calm:
— „Știu, Radu. Și știi ce e cel mai trist? Că ai pierdut tot ce era adevărat… pentru ceva ce n-a fost niciodată real.”

Câteva ore mai târziu, Radu și-a dat ultima suflare. Elena nu a țipat, nu a plâns. A rămas nemișcată, privind cerul cenușiu prin fereastră.

În dimineața următoare, a mers acasă și a făcut curățenie în tot: hainele lui, actele, pozele. Tot ce amintea de o viață trăită în minciună. Apoi a luat o cutie mică, în care pusese toți banii economisiți în acei ani, și a plecat la bancă.

A cumpărat un apartament mic, luminos, la marginea orașului. Pentru ea și copii. Acolo, a simțit pentru prima dată că respiră cu adevărat.

Seara, privind apusul de la fereastra noului ei început, a înțeles ceva ce nu mai putuse rosti niciodată: libertatea nu vine când pleci, ci când încetezi să mai porți povara celor care nu te merită.

Și, pentru prima oară după mulți ani, Elena a zâmbit.
Nu pentru trecut, ci pentru tot ce urma.