O tânără văduvă a ridicat un rucsac aruncat dintr-o mașină luxoasă, lângă groapa de gunoi

Înăuntru, sub hanoracul albastru, erau legături groase de bancnote, împachetate în folie transparentă. Emilia a simțit cum îi fuge pământul de sub picioare. Își freca ochii, convinsă că visează. Niciodată, în toată viața ei, nu văzuse atâția bani la un loc.

Un miros puternic de piele veche și hârtie îi umplu nările, iar degetele îi tremurau atât de tare încât abia reușea să țină rucsacul. L-a strâns instinctiv la piept, apoi a privit în jur cu teamă, ca și cum cineva ar fi putut sări din întuneric și să i-l smulgă.

„Doamne, ce fac acum?”, șopti ea, privind cerul acoperit de nori.

Gândul la Ionuț, fiul ei, o lovea din toate părțile. Îl vedea cu ghiozdanul vechi, cu coperțile caietelor lipite cu scotch, rușinat de colegii lui. Îl vedea cerându-i bani pentru manuale, iar ea, cu inima grea, repetându-i că „nu sunt bani acum”.

Se gândea la facturile aruncate pe masă, la scrisorile de la executor, la privirile reci ale proprietarului casei care îi dădea tot mai puțin timp să plătească chiria. Banii aceia ar fi putut însemna eliberare.

Dar în același timp, un fior rece îi traversa spatele. Cine aruncă așa ceva? O avere, aruncată ca un gunoi, dintr-o mașină luxoasă? Nu era un cadou, era o capcană. Și în adâncul inimii ei știa: nu există noroc pe gratis.

A tras aer adânc în piept și a privit în jur. Drumul era pustiu, doar câinii satului lătrau în depărtare. În lumina slabă a lunii, umbrele copacilor păreau să o urmărească.

Cu pași grăbiți, Emilia a ascuns rucsacul sub haina ei groasă și s-a îndreptat spre casă. Inima îi bătea atât de tare încât aproape îi acoperea zgomotul vântului.

Ajunsă în căsuța ei mică, cu pereți scorojiți și geamuri aburite, a închis ușa cu cheia și a tras zăvorul. A aprins lampa și s-a așezat la masă. Rucsacul era acolo, între ea și întuneric, ca o fiară sălbatică ce aștepta să fie stăpânită.

A deschis din nou fermoarul și a numărat câteva pachete de bancnote. Erau mii, poate zeci de mii de euro. Mai mulți bani decât ar fi putut visa vreodată. Lacrimile i-au umplut ochii.

Dar în același timp, simțea că nu sunt bani curați.

Și-a amintit vorbele mamei ei: „Banii care vin pe nedrept aduc numai necazuri”. Însă vocea tatălui ei, undeva în adâncul memoriei, îi șoptea altceva: „Dumnezeu nu trimite daruri degeaba. Poate ți-a venit și ție rândul”.

Noaptea a fost lungă. Emilia nu a dormit. A stat cu rucsacul pe masă, ascultând fiecare zgomot din sat, fiecare scârțâit al porții vecinului, fiecare lătrat de câine.

Dimineața, când soarele a luminat pereții săraci ai camerei, a privit spre icoana din colț. Chipul Maicii Domnului părea să-i zâmbească blând, dar și să o întrebe: „Ce vei face?”.

A hotărât că nu putea să țină banii ascunși. Dacă erau murdari, ar fi atras numai necazuri. Dar nici să-i lase acolo, la groapa de gunoi, nu era înțelept.

Cu mâinile tremurânde, a luat o parte din bancnote și a pus restul bine, într-un loc tainic din casă. Apoi s-a îmbrăcat și a mers la biserica din sat. Preotul, un om blând cu barbă albă, o privea mirat când i-a spus:

„Părinte, am găsit ceva ce nu-mi dă pace. Bani… mulți bani. Dar nu știu dacă sunt un dar de la Dumnezeu sau o ispită.”

Preotul a oftat adânc, i-a pus mâna pe umăr și i-a zis: „Fiică, nimic nu se întâmplă fără rost. Poate Domnul te-a pus la încercare. Nu te grăbi. Roagă-te, gândește-te bine și vei ști ce să faci”.

Emilia a plecat de acolo cu inima împărțită. Banii erau în casa ei, fiul ei avea nevoie de ei, dar frica de necazuri îi stătea pe suflet ca o piatră grea.

Seara, când Ionuț s-a întors de la școală, a văzut pe masă un ghiozdan nou. A rămas mut de uimire, iar ochii i s-au luminat ca niciodată.

„E pentru tine”, i-a spus mama, cu un zâmbet amar, dar plin de dragoste.

Și în acel moment, Emilia a înțeles ceva: indiferent de unde veneau banii, cel mai mare câștig era bucuria din ochii copilului ei. Restul… urma să descopere, pas cu pas, cu inima strânsă, dar cu credința că Dumnezeu îi va arăta drumul.