După 4 ani de tăcere, câinele polițist a început să latre spre casa vecină

Ana s-a apropiat încet, cu lanterna tremurând ușor în mână. Zăpada scârțâia sub bocancii grei, iar vântul rece îi mușca obrajii. Câinele se zbătea din lesă, lătrând tot mai tare, de parcă știa că acolo jos se ascunde ceva groaznic.

Femeia a pus mâna pe clanță, dar ușa era încuiată. S-a uitat în jur – casa părea părăsită, cu obloanele căzute și acoperișul aproape prăbușit. Cu o lovitură scurtă, a împins poarta și a pășit în curte.

Mirosul de mucegai și lemn putrezit i-a tăiat răsuflarea. „Rex, stai!” a spus încet, dar câinele s-a smuls și a sărit spre ușa pivniței, zgâriind cu ghearele. Atunci, Ana a auzit un zgomot slab. O bătaie, ca și cum cineva ar fi lovit în perete, din interior.

A scos pistolul, și cu o voce tremurată, a strigat: „Poliția! E cineva acolo?”. Niciun răspuns. Doar ecoul propriei voci și respirația grăbită a lui Rex.

A chemat prin stație întăriri, dar ceva o împingea să nu aștepte. A forțat lacătul cu o bară de fier găsită lângă ușă, iar când încuietoarea a cedat, un miros greu a năvălit afară. Era un amestec de umezeală, mucegai și… ceva mult mai rău.

A coborât primele trepte, ținând lanterna ridicată. Lumina a alunecat pe pereți umezi, iar în colț, o siluetă mică s-a mișcat. Câinele a început să mârâie adânc. Ana s-a oprit. „E cineva acolo?”, a întrebat din nou, dar de data asta s-a auzit un plâns.

Două fete, învelite cu pături murdare, se chinuiau să se ridice. Ana a simțit cum i se taie picioarele. Erau Mara și Irina, cele două surori dispărute de patru ani.

„Doamne Dumnezeule…” a șoptit, în timp ce alerga spre ele. „Sunteți vii…”

Fetele tremurau, incapabile să vorbească. În colțul camerei, o masă mică, câteva conserve goale și o cană cu apă înghețată. Pe perete, erau desenate cu creionul liniuțe — sute de zile, marcate una câte una.

Ana și-a dat jos haina groasă și a învelit-o peste cea mai mică dintre ele. „Totul s-a terminat. Sunteți în siguranță acum.”

În clipa aceea, un scârțâit a răsunat de sus. Ușa pivniței s-a trântit brusc, iar întunericul s-a lăsat peste ele. Rex a început să latre nebunește, sărind spre trepte.

Ana a aprins din nou lanterna. O siluetă cobora încet pe scări. Un bărbat bătrân, cu o lanternă mică în mână și o privire goală. „Nu trebuia să intrați aici”, a spus el cu o voce rece.

Câinele s-a repezit, mușcând din mâneca lui. Ana a profitat de clipă, apucând arma. „Jos! Poliția!” Dar omul a râs. „Ați venit prea târziu. Aici nu mai scapă nimeni.”

Rex a tras din toate puterile, doborându-l la pământ. Ana l-a încătușat cu mâinile tremurânde, apoi a ridicat fetele și a ieșit din pivniță în mijlocul ninsorii.

Când au ajuns afară, sirenele poliției se auzeau deja în depărtare. Vecinii ieșiseră la porți, mirați. Nimeni nu-și putea imagina că în casa aceea, unde toți treceau zilnic, fuseseră ținute prizoniere două copile.

În zilele următoare, povestea a cutremurat întreaga țară. Ana a refuzat interviurile și laudele. A spus doar atât: „N-am fost niciodată singură. Rex m-a adus până aici.”

Șase săptămâni mai târziu, în ziua pensionării, a primit o medalie de onoare. Dar pentru ea, adevărata răsplată a fost atunci când Mara și Irina au venit să o vadă. Cu flori în mână, i-au spus doar: „Mulțumim, doamna Ana. Ne-ați dat viața înapoi.”

Și pentru prima dată după mulți ani, Ana a zâmbit. Rex dormea liniștit la picioarele ei, iar zăpada cădea încet peste curtea mică. Liniștea se așternuse din nou, dar de data asta era una bună — liniștea unui sfârșit drept, după prea multă durere.