— Unde te pregătești să pleci, Ina?

— Da? — rosti Leonid cu o voce obosită, uitându-se spre tavanul de lemn al camerei.

La capătul firului se auzi o voce rece, profesională.
— Domnul Leonid Popescu? Suntem de la Poliția din București. Vă informăm că soția dumneavoastră a fost transportată de urgență la spitalul județean. În acest moment e stabilă, dar avem câteva întrebări legate de circumstanțele incidentului.

Inima i se opri pentru o clipă.

— E… vie? — abia reuși să îngâne.
— Da, dar a fost intoxicată cu o substanță necunoscută. Poate ne puteți ajuta să înțelegem ce s-a întâmplat.

Leonid închise brusc telefonul. Jeanne ridică privirea, zâmbind.
— Cine era, dragule?
— Nimeni, o greșeală… — mormăi el, trăgând pătura peste el. Dar somnul dispăruse.

Întinse mâna după pachetul de țigări, dar îi tremura degetele. Gândurile îi zumzăiau ca viespile: „A scăpat… a scăpat…”

Dimineața următoare, la recepția cabanei apăru un polițist. Înalt, tuns scurt, cu o mapă sub braț.
— Caut un domn Popescu, cazat aici, — spuse hotărât.
Leonid încercă să se ascundă, dar Jeanne, neștiind nimic, îl strigă bucuroasă:
— E aici, la camera 12!

În acel moment, Leonid înțelese că totul s-a terminat.

După câteva ore era deja în secția de poliție. Tăcea, privind pe geam, în timp ce ofițerul îi punea întrebări. Când i-au arătat plicul cu resturile de pulbere găsite în coșul de gunoi de lângă bloc, fața i s-a stins.

— Domnule Popescu, soția dumneavoastră ne-a spus ceva interesant înainte de a fi dusă la operație. Că întotdeauna vă lăsați hainele de lucru în coșul de rufe, dar de data asta, le-a găsit spălate și călcate, fără pete… de parcă voiați să dispăreți curat.

Leonid se prăbuși pe scaun.

— N-am vrut să o omor… doar să… — se opri.

— Doar să ce? — îl întrebă polițistul calm.

— Doar să plec singur. Doar o dată. După atâția ani de… program. Voiam o pauză, să respir.

Ofițerul îl privi lung, apoi oftă.
— Poate trebuia să-i spuneți asta, nu să-i turnați otravă în cafea.

Câteva luni mai târziu, în salonul spitalului, Ina stătea la fereastră, cu privirea pierdută. În mâini avea o carte de rugăciuni. Doctorul îi spuse că s-a recuperat complet.

Dar ceva în ea se frânsese.

Într-o zi, primi o scrisoare din penitenciarul din Jilava. Era de la Leonid. Îi cerea iertare, îi spunea că fără ea nu mai are rost să trăiască.

Ina o citi până la capăt, apoi puse hârtia deoparte, cu o liniște ciudată.

Ieși în curtea spitalului și privi cerul. Soarele apunea blând.
— Douăzeci de ani de rutină, și pentru ce? — șopti ea. — Poate era nevoie de o nenorocire ca să-mi amintesc că trăiesc.

Se întoarse acasă singură, dar nu mai era aceeași femeie. În locul canii de cafea perfect măsurate, punea acum câte două linguri de zahăr. Iar în sufragerie, televizorul nu mai mergea seara. În loc de serial, se auzea doar liniștea — una nouă, caldă, plină de viață.

Într-o zi, un plic a sosit de la bancă. Era notificarea că banii din contul comun fuseseră donați unei case de copii. Leonid făcuse gestul înainte de a fi condamnat.

Ina lăsă hârtia să-i alunece din mâini și zâmbi pentru prima dată după mult timp.

— Poate că, într-un fel, tot a vrut să repare ceva, — murmură ea.

Și așa, într-o casă unde totul fusese mereu perfect, viața a început, în sfârșit, să curgă firesc.