Pisica s-a purtat ciudat toată seara. Sufla, mieuna și nu se depărta deloc de aragaz.

M-am sprijinit de tejghea, tremurând. Pisica s-a ghemuit lângă mine, dar continua să privească spre aragaz, cu ochii mari, dilatați. Am luat o lanternă și, cu inima bătându-mi în piept ca un ciocan, am luminat spațiul dintre aragaz și perete.

La început, nu am văzut nimic. Doar niște firimituri și praf. Apoi, ceva s-a mișcat. O umbră mică, grăbită. Am făcut un pas înapoi, convinsă că e vreun gândac sau un șoarece. Dar nu era.

Din întuneric, două ochișori umezi m-au privit fix. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am crezut că visez. Era un pui de pisică, mic, cât palma, acoperit de praf și tremurând din toate încheieturile.

Pisica mea, care până atunci fusese o adevărată leoaică, s-a liniștit brusc. A început să toarcă ușor, să se apropie și să-și lipească boticul de spărtură. Am înțeles atunci. Încerca să-mi spună că acolo era cineva. Copilul ei.

Am tras ușor aragazul în față, temătoare să nu rănesc micuțul. Când în sfârșit l-am putut prinde, m-a lovit un val de emoție. Era atât de firav și de rece, încât am simțit că o să-mi dea lacrimile. L-am strâns ușor la piept și pisica a început să toarcă mai tare, rotindu-se în jurul meu ca o mamă recunoscătoare.

L-am învelit într-un prosop moale și l-am pus lângă ea, într-un colț cald al bucătăriei. În câteva minute, puiul a început să miaune încet, iar ea i-a răspuns cu un tors blând, plin de dragoste. Am stat acolo, pe podea, privind la ei, cu o senzație ciudată în piept — ceva între liniște, uimire și recunoștință.

Mi-am amintit că, în urmă cu câteva zile, auzisem niște zgomote ciudate în bucătărie noaptea, dar nu le dădusem importanță. Probabil atunci își ascunsese puiul acolo, de teamă, sau poate că el căzuse fără să-și dea seama. Iar ea, toată ziua, încercase să-mi spună că trebuie să-l salvez.

Am zâmbit printre lacrimi. Într-o lume în care oamenii trec unii pe lângă alții fără să se privească, o pisică a fost în stare să-mi arate ce înseamnă iubirea adevărată — una fără cuvinte, dar plină de curaj.

În acea seară, am stins toate luminile și m-am așezat pe scaun, lângă ele. Le-am privit dormind, strânse una lângă alta, iar liniștea din bucătărie era atât de profundă, încât mi se părea că aud doar torsul lor, ca o melodie veche, pe care n-o mai auzisem de mult.

Am înțeles atunci că uneori, semnele cele mai importante nu vin de la oameni, ci de la sufletele care nu pot vorbi. Ele doar simt. Iar dacă înveți să le asculți, îți pot schimba viața pentru totdeauna.

De atunci, ori de câte ori pisica mea miaună fără motiv, nu o mai cert. Mă ridic, o privesc în ochi și o întreb blând:
— Ce vrei să-mi spui acum, micuțo?

Pentru că am învățat că, uneori, iubirea vine din cele mai neașteptate locuri — chiar și din spatele unui aragaz murdar, într-o seară liniștită de toamnă.