O mamă îi dădea fiului ei bolnav medicamente de 20 de ani

Mâinile i-au început să tremure, iar ecranul telefonului aproape i-a scăpat din mână. Nu putea să creadă ce vedea. Mama lui — femeia care îi spusese mereu că ar face orice pentru el — amesteca ceva în medicamentele lui.

A dat înapoi înregistrarea, încercând să se convingă că poate greșise. Poate era doar un praf inofensiv. Poate era ceva pentru gust. Dar nu… reacția mamei era prea atentă, prea calculată. Își mișca mâinile cu o precizie rece, iar fața ei, de obicei senină, părea acum împietrită.

Toată noaptea nu a închis un ochi. A doua zi dimineață, când Maria a intrat în cameră cu zâmbetul ei obișnuit și i-a spus: „Hai, dragule, e ora pastilelor”, el a simțit un fior pe șira spinării.

— Mamă, a spus cu voce tremurată, ce e în pastilele astea?

Ea s-a oprit brusc. Ochii i s-au mărit, dar și-a revenit repede.
— Ce vrei să spui, dragul meu? Sunt medicamentele tale obișnuite. Ți le prescrie doctorul de ani de zile.

— Știu… dar am observat ceva ciudat. Te-am văzut… amestecând ceva în ele.

Pentru o clipă, tăcerea s-a așternut între ei, ca o ceață grea. Maria a oftat adânc, și-a lăsat mâinile în poală și s-a așezat la masă.

— Ionuț, nu trebuia să vezi asta.

El a simțit cum inima i se strânge.
— Ce înseamnă asta, mamă? Ce mi-ai făcut?

Maria și-a mușcat buza, cu lacrimi în ochi.
— Am făcut totul ca să te protejez. Medicii nu înțeleg. Tu… tu nu ai nicio boală, dragul meu. Dar ai fost mereu fragil, speriat, și am crezut că dacă te țin sub control, dacă îți dau ceva care să te liniștească, vei fi în siguranță.

— Deci m-ai mințit?! Douăzeci de ani?!

— Nu te-am mințit din răutate, Ionuț. Ți-am dat doar doze mici, ceva care să te țină calm, să nu mai ai acele crize. Am vrut doar să te am lângă mine.

El a rămas mut. Întreaga lui viață — toate vizitele la medici, toate pastilele, toate grijile — se prăbușeau acum în fața unui adevăr crud: fusese ținut prizonier în propria casă, de propria mamă.

A ridicat privirea spre ea. Lacrimile îi curgeau pe obraji, dar în sufletul lui se năștea ceva nou — un amestec de durere și hotărâre.
— Mamă, am nevoie să plec. Am nevoie să trăiesc… fără minciuni.

Maria s-a ridicat, încercând să-l atingă.
— Te rog, nu mă urî. Am făcut totul din iubire.

— Iubirea adevărată nu înseamnă să controlezi viața cuiva, a spus el cu glas stins, dar ferm.

A ieșit pe ușă fără să se mai uite înapoi. Aerul de afară i s-a părut mai curat ca niciodată. Pentru prima oară, simțea că respira liber.

Au trecut câteva luni până a reușit să-și refacă viața. A mers la psiholog, a început să lucreze, să cunoască oameni. Încă îl durea, dar învăța, pas cu pas, ce înseamnă libertatea.

Într-o seară, a primit o scrisoare de la Maria. Înăuntru era o fotografie cu ei doi, din copilărie, și un bilețel: „Poate am greșit, dar tot ce am făcut, am făcut pentru tine. Te iubesc, mama.”

Ionuț a zâmbit amar, dar sincer. A pus poza pe noptieră și a rostit încet:
— Te iert, mamă. Dar acum… e rândul meu să trăiesc.

Și, pentru prima dată după douăzeci de ani, s-a culcat fără să ia nicio pastilă.